Gabriela Melinescu

Focoasa si iremediabil senzualista li s-a aratat Gabriela Melinescu primilor ei exegeti, miscati intr-atit de bravura gesturilor si declaratiilor erotice incit au ajuns sa puna in primejdie convertirea (aproape subita dupa debut) liricii la misterele abstracte. In fapt, in strictul ei desen evolutiv poezia Gabrielei Melinescu a urmat curba generala a metamorfozelor din anii '60, trecind direct din inflorescenta senzuala in staza intelectuala, sub o fascinatie tot mai acuta a conceptelor vizionare si cu o asistenta tot mai redusa acordata principiului senzorial. Cam toti poetii generatiei post-proletcultiste, dupa accesul de exultanta senzuala din debut, au sarit cu euforie in "modul intelectual al lirei", declarind implicit un complex rezolvat prin fervoarea conceptului. Debuturile cam premature (sau excesiv precoce) au avantajat acest curs ce lasa in urma, ca pe o criza adolescentina, senzualitatea si apuca apoi pe calea strunei infiorate de idee si seduse de parabola. Gabriela Melinescu face acesti pasi cu o transanta clasica. Deja Fiintele abstracte din 1966, venite la un an dupa explozia simturilor din Ceremonie de iarna, practica rarefierea senzuala si hieratica, refulind tema erotica sub seductia unui limbaj problematizant, cu angoasa filosofemelor ori macar a alegoriilor intelectuale. Limbajul senzualitatii e declasat ca limbaj primar, prea frust pentru proiectul intelectual al viziunii, angajata de-acum in reverii meditative ale conditiei si in ipoteze existentialiste. Lira e vrajita de idee si tinde s-o traduca in ecuatii corporalizate.