Previzualizare curs:

Extras din curs:

Denumirea simfonie este derivată din termenul grecesc συμφωνία (symphonia), ce semnifică sunete împreunate, concert de muzică vocală sau instrumentală, precum şi din σύμφωνος (symphōnos), armonios. Denumirea grecească era utilizată în descrierea unui instrument menţionat în cartea lui Daniel, considerat multă vreme de cercetători a fi un cimpoi.

În Antichitatea greacă, termenul Συμφωνια indica consonanțele, în mod particular consonanța perfectă (octava), dar a fost folosit de Aristotel (în „Despre cer”) și pentru a indica interpretarea în public a mai mulți muzicieni.

La romani, în latina clasică, corurile în care se cânta în octavă se numeau symphonici.

În Evul mediu, termenului symphonia i se opune diaphonia: primul indicând consonanța, în timp ce al doilea corespunde disonanța. Totodată, forma latină symphonia era utilizată pentru a descrie acele instrumente capabile să emită mai multe sunete simultan, Isidor din Sevilla (560-636) fiind primul care folosește termenul pentru a denumi un instrument de percuție cu două capete. În acelaşi context, fiecare cultură muzicală europeană afiliază denumirii istrumentele sale specifice: în Franța Evului mediu (sec. XII-XIV), symphonie era numele unei flașnete (organistrum), în Germania, spineta şi virginalul vor fi numite Symphonie (sec. 16-18).

Prima folosire a termenului pentru a indica o compoziție muzicală instrumentală sau vocală ce deţinea sensul termenului Simfonie (execuţie simultană) se găsește într-un manuscris din secolul al XV-lea descoperit la Leipzig, care conține și o simfonie „pentru tuba și alte instrumente armonioase” (a nu se confunda latinescul tuba cu instrumentul modern; tuba renascentistă este tot o specie de instrument de suflat din alamă, dar de o cu totul altă construcție). Începând cu secolul următor, cuvântul „simfonie” este folosit tot mai frecvent, cu semnificații diferite. Astfel, în 1585, la Antwerpen, o colecție de madrigale este denumită Symphonia angelica di diversi eccellentissimi musici. În Italia, în 1589, Luca Marenzio adună sub numele de Symphoniae o serie de intermezzi instrumentali, Giovanni Gabrieli compune o serie de bucăți vocale și instrumentale pe mai multe voci, ce purtau titulatura de simfonie (Sacrae symphoniae - 1597, Symphoniae sacrae, liber secundus - 1615), Adriano Banchieri compune Eclesiastiche sinfonie, dette canzoni in aria francese, per sonare, et cantare, op. 16 (1607), iar Lodovico Grossi da Viadana - Sinfonie musicali, op. 18 (1610). Exceptând colecţia lui Viadana, ce conţinea lucrări instrumentale laice, toate celelalte colecţii amintite aveau la bază lucrări vocale religioase, unele dintre ele cu acompaniament instrumental.

Din secolul al XVII-lea, "simfonie" (în italiană: sinfonia) este denumirea utilizată cel mai frecvent pentru a desemna preludiul instrumental al unei opere lirice - uvertura, specie dezvoltată în acel timp în Italia, mai ales la Florența – începând cu Jacopo Peri (Euridice), Giulio Caccini ș.a., în cadrul cercului cultural Camerata de' Bardi, având ca mentor muzical pe Vincenzo Galilei.

O dată cu delimitarea clară a celor două tipuri de uvertură, franceză şi italiană, simfonia (în sensul cunoscut astăzi) se dezvoltă de la această dată autonom, pornind de la modelul uverturii italiene, pe tiparul repede-lent-repede, evoluţia sa fiind determinată de o serie de factori:

a) perfecționarea tehnicii instrumentale;

b) dezvoltarea aparatului orchestral;

c) substituirea – în muzica orchestrală – a scriiturii contrapunctice de tip baroc cu monodia acompaniată;

d) conturarea formei de sonată simultan în muzica de cameră și în lucrările pentru orchestrale.

Astfel, pe tot parcursul secolului al 18-lea, termenii uvertură, simfonie şi sinfonia erau priviţi ca sinonime şi utilizaţi în paralel.

Evoluţia genului simfonic a fost marcată totodată de două mari categorii instrumentale cu organizare distinctă, dar care au impus structuii actuale două caracteristici fundamentale:

1. suita de dansuri, de la care este preluată ideea de contrast agogic între părţile componente, precum şi caracterul dansant al secţiunilor extreme.

2. concertul ripieno, ce desemna un concert pentru coarde şi continuo, fără instrument solist. (ex. Concertul Brandemburgic nr. 3 de J.S. Bach).

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Simfonia.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
7/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
7 pagini
Imagini extrase:
7 imagini
Nr cuvinte:
2 218 cuvinte
Nr caractere:
12 456 caractere
Marime:
19.92KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Muzică
Predat:
la facultate
Materie:
Muzică
Sus!