Pozitivismul

Este un curent filozofic care are la baza cunoasterea experimentutlui stiintific.

1. In sens restrans, termenul de pozitivism se aplica lucrarilor celor care s-au intitulat pozitivisti sau au acceptat o astfel de etichetare. Din aceasta perspectiva se disting doua stadii distincte. Un prim stadiu a fost instituit in domeniul filosofiei sociale de catre Auguste Comte, care a lansat termenul de “filosofie pozitiva” odata cu cel de sociologie in prima jumatate a secolului a al XIX-lea.

Cel de al doilea stadiu corespunde dezvoltarii “pozitivismului logic” sau a neo-pozitivismului in deceniul al treilea din secolul XX de catre reprezentantii Cercului de la Viena: M. Schlick, R. Carnap, O. Neurath, Ph. Frank, H. Reichenbach. Dintre membrii ercului de la iena cel care s-a preocupat mai mult de aplicarea logicii pozitiviste in domeniul sociologiei a fost O. Neurath. Influenta sa directa asupra dezvoltarii sociologiei ca atare a fost insa foarte redusa. Mai degraba se poate spune ca psihologia logica a impulsionat dezvoltarea metodologica in domeniul sociologiei prin lucrari ale unor filosofi ai stiintei si mai ales prin fundamentarea unor noi practici de cercetare.

2. In sens larg, termenul de pozitivism este aplicat in mod difuz pentru a caracteriza acele lucrari care intrun fel sau altul adopta presupozitiile si principiile de abordare consacrate de pozitivismul filosofic. In general sunt admise ca presupozitii filosofice de baza:

A. asertarea fundamentului experiential al oricarei cunoasteri, ceea ce corespunde regulei fenomenalismului din filosofia neopozitivista;

B. considerarea judecatilor de valoare si normative ca lipsite de continut sau consistenta empirica si deci incapabile de a fi validate prin testarea experientiala, ceea ce solicita eliminarea lor din discursul stiintific si optiunea pentru o constructie teoretica neutrala valoric.

Ca principii ale abordarii pozitiviste au fost consacrate urmatoarele:

A. metodologia cercetarii din stiintele naturii poate fi adaptata si utilizata in sociologie. Fenomenele sociale sau cele incluse in aria subiectivitatii umane sunt considerate ca “obiecte” ce pot fi analizate in mod similar cu investigarea obiectelor naturale. Sociologul adopta pozitia de observator al realitatii sociale

B. produsul sau rezultatul final al investigatiei sociologice poate fi formulat in termeni similari celor din stiintele naturii, adica sub forma de legi sau de generalizari legice, iar cercetatorul social se considera a fi un analist obiectiv, detasat, neimplicat in realitatea investigata

C. sociologia este o disciplina tehnica, incluzand acea cunoastere care are o forma eminamente sau predominant instrumentala si nu implica logic nicio valoare.

Rareori si poate nicicand presupozitiile filosofice, principiile abordarii si orientarile atitudinale nu sunt in mod integral identificabile in una si aceeasi lucrare sociologica. Mai frecvent in sociologie sunt atitudinile pozitiviste, care se caracterizeaza prin aderarea la un principiu sau altul si ignorarea sau contestarea celorlalte. De exemplu, un sociolog poate opta pentru sustinerea caracterului instrumental al cunoasterii sociale, fara ca aceasta sa implice in mod necesar aderarea la principiul neutralitatii axiologice. Doua consecinte importante rezulta de aici.

Prima este ca teorii sau practici metodologice care se prezinta ca diferite dintr-un punct de vedere ajung sa fie convergente sau identice din altul. Mai mult, in acelasi demers de cercetare pot fi adoptate si practicate principii pozitiviste si nepozitiviste. A doua consecinta este ca termenul de pozitivism social a ajuns sa aiba un grad inalt de ambiguitate semantica, astfel ca aplicarea sa in caracterizarea unei analize sociale nu poate fi altfel decat eluziva. Asa se face ca in perioada ultimelor doua decenii atributul de pozitivist a fost invocat in sociologie aproape exclusiv in contexte critice cu scopul de a blama o abordare sau a blama o abordare sau contesta rezultatele unei analize, astfel ca niciun sociolog nu si-l revendica astazi.