Istoria artei - arta greacă

Arta egeeană (arta cicladelor, cretană şi miceniană) face trecerea spre arta greacă.

Elementele comune (trăsăturile caracteristice comune) ale artei Egiptului antic, artei Orientului Mijlociu Antic şi artei egeene sunt:

- în arhitectură – porţile

- în sculptură – axul compoziţional

- în pictură – figurarea din profil cu corectivele respective

Arta greacă

Arta greacă evoluează între sec. XII şi sec. I î.Hr.

Etape în evoluţia artei greceşti

1. Perioada arhaică (sec. XII – încep. sec. V î.Hr.)

În cadrul acestei perioade întâlnim 3 subdiviziuni (faze), care evoluează pe durata a 600 de ani:

a) arhaică timpurie (sec. XII – mij. sec. VIII î. Hr.)

b) arhaică matură (mij. sec. VIII – sf. sec VII î. Hr.)

c) arhaică târzie (sf. sec. VII – încep. sec V î. Hr.)

2. Perioada clasică (sec. V – sec. IV î. Hr.)

În cadrul acestei perioade întâlnim 2 subdiviziuni (faze):

a) clasică propriu-zisă (sec. V Î. Hr.)

- perioada clasică propriu-zisă a fost perioada de apogeu a artei greceşti

- în această perioadă este construit complexul architectural de pe Acropolea Atenei (în timpul lui Pericle)

- arhitecţii desemnaţi de Pericle pentru construirea acestui complex architectural au fost Ictinos, Callicrates şi Carpion (pentru Parthenon) şi Mnesicles (pentru Propilaea şi Erehteion), sub supervizarea lui Fidias (Phidias).

b) clasică târzie (sec. IV î. Hr.)

- caracteristica dominantă a acestei perioade (etape de perioadă) a constituit-o laicizarea programelor constructive ale polisurilor, în sensul că se dezvoltă arhitectura laică: teatre, stadioane, gimnazii.

3. Perioada elenistică (sf. sec. IV î. Hr. – sec. I î. Hr.)

- perioada elenistică înseamnă de fapt fuziunea care a avut loc între civilizaţia greacă şi civilizaţiile locale din cadrul Imperiului macedonean (al lui Alexandru cel Mare)

- civilizaţia greacă a fost ca un liant pentru civilizaţiile locale, foarte diverse, în sensul că, elemental de unitate în civilizaţia elenistică a fost dat de civilizaţia greacă.

Evoluţia arhitecturii până în perioada elenistică

1. Arhitectura în perioada arhaică

a) În prima fază, aceea a arhaicului timpuriu, cuprinsă între secolul al XII-lea î. Hr. şi mijlocul sec. al Vlll-lea î. Hr., în arhitectura religioasă s-au pus bazele tipului fundamental de construcţie, şi anume: templul, provenit din megaron (palatul aheilor). Templul grec evoluează din megaron (camera stapânului), construcţie proprie artei miceniene.

Megaronul era o construcţie de formă dreptunghiulară, cu zidurile laterale prelungite cu 2 metri în înălţime, având între cele două ziduri două coloane şi apoi un acoperiş în două ape (boltă triunghiulară?) (acoperiş în două pante). Megaronul era din piatră, dar şi din argilă nearsă. În interiorul megaronului, de jur împrejurul sălii, erau laviţele pentru dormit, iar în mijlocul sălii (de dimensiuni mari, de obicei 12-10 metri) se afla vatra pentru foc, care era legată de acoperiş printr-un coş de evacuare al fumului şi care, totodată, îngăduia iluminarea. Deasupra vatrei acoperişul sprijinit de coloane este întrerupt de o porţiune (gaură) pentru a lăsa să iasă fumul printr-o deschidere (coş).

Arhitecţii din arhaicul timpuriu au adaptat această construcţie templului, cu unele transformări. Megaronul trebuia adaptat noilor funcţii, celor religioase, de vreme ce era destinat stăpânului spiritual - zeului - şi nu stăpânului lumesc. În acest caz, s-au dovedit improprii vatra de foc şi coşul de fum, ele fiind îndepărtate. Cum zeul nu avea trebuinţă de căldură, de vatra de foc, iar pământenii trebuiau să vadă în interiorul edificiului, pentru iluminare s-au interpus grupuri de câte trei stâlpişori, între tavanul de scânduri (acoperişul în ape) şi peretele portant (grindă?). Aceşti stâlpişori vor genera ulterior ideea de triglif. Dispuse la distanţe egale, golurile dintre triglife erau obturate cu plăcuţe de lut ars. (aceste goluri obdurate cu plăcuţe vor genera metopele?