Arta orientului mijlociu

1. CADRUL NATURAL SI ISTORIC

1.1 Cadrul natural

Între 10.000 si 8.000 î. Chr. un cataclism natural a provocat mari schimbãri de

relief si climã în Africa de Nord. Imensele pãduri s-au rarefiat treptat, locul lor fiind luat

de desertul care a înaintat mereu, înghitind solul fertil. Fenomenul natural a determinat

ample deplasãri de populatii.

Între 8000 si 5000 î. Chr. acest fenomen al migrãrilor de populatii a continuat

mai ales de-a lungul Nilului, din Egiptul de Sus cãtre Egiptul de Jos. Populatiile

proveneau din Asia, din centrul Africii, dar si dinspre Vest, probabil din legendara

Atlantidã. Extinderea desertului îngusta mereu suprafata fertilã care, în mileniul IV î.

Chr. se limita la pãmântul din vecinãtatea Nilului. Afirmatia lui Herodot conform

cãreia “Egiptul este un dar al Nilului” sintetizeazã o realitate istoricã de mare

complexitate.

Fluviul strãbate de la izvoare si pânã la vãrsare în M. Mediteranã 6700 km.

Înainte de vãrsare în mare, fluviul formeazã o imensã deltã cuprinsã în cele sapte-nouã

brate ale sale. Vechii egipteni credeau cã Hapi este spiritul care însufleteste fluviul.

Hapi era pãrintele zeilor, “Cel Unic care s-a creat pe sine însusi si a cãrui origine

rãmâne necunoscutã , domnul pestilor, bogat în grâne”. Era reprezentat sub forma

unei divinitãti opulente hermafroditã cu sânii lãsati si pântecul rotunjit, cu bratele

încãrcate de fruncte, flori si peste, purtând pe cap o tufã de papirus. Egiptenii mai

numeau fluviul “marea” (= iuma) sau îi mai spuneau “marele fluviu” (= ioter aa).

Grecii l-au numit însã Neilos, termen a cãrui origine a rãmas necunoscutã.

De-a lungul celor peste 6700 km, Nilul strãbate o imensã întindere aridã,

deserticã. Acest peisaj imens si calm a predispus pe vechii egipteni la trãiri generatoare

ale sentimentelor infinitului si colosalului.

Cadrul natural, cu resursele sale de apã, de materii prime pentru constructii si

clima si-a pus pecetea pe întreaga viatã a Egiptului antic de la economie, religie,

credinte si obiceiuri, medicinã pânã la creatia artisticã.

În Egiptul de Jos, spre vãrsarea Nilului în mare, lipseste piatra de constructie,

granitul, marmura care trebuiau aduse pe fluviu din partea superioarã a acestuia.

Uscãciunea aerului a sugerat ideea mumificãrii, iar revãrsãrile periodice ale

Nilului au generat credinta de perpetuare a vietii si dincolo de moarte. Renasterea

naturii si a fiintei umane, a reîncarnãrii – metempsihoza – a avut o deosebitã influentã în

artã, asa cum vom constata împreunã în paginile urmãtoare.

Revãrsãrile periodice ale Nilului, atât pe cursul sãu superior, dar îndeosebi pe

cursul inferior, în deltã, constituiau conditii optime de viatã. Practicarea agriculturii a

condus de timpuriu la sedentarism, cu toate consecintele benefice care decurg de aici

pentru societate. În primele secole ale mileniului IV î. Chr., societatea se organizeazã

pentru a-si putea coordona eforturile în vederea regularizãrii apelor revãrsate ale Nilului

prin îndiguirea unor suprafete de zeci si sute de kilometri. Trebuiau apoi coordonate

eforturile colectivitãtii pentru crearea si întretinerea unui sistem de irigatii pe întreaga

vale a Nilului. Treptat apare o administratie publicã. Aceasta va evolua spre forma

statalã pe mãsurã ce se dezvoltã, fiind generatoare de noi meserii si ocupatii.

Agricultura practicatã de-a lungul vãii Nilului a determinat aparitia satelor.

Mestesugurile legate de agriculturã si pentru satisfacerea trebuintelor de locuinte,

îmbrãcãminte, arme etc. determinã crearea unor concentrãri umane de tip urban.

Acestea deserveau si populatia relativ numeroasã a administratiei publice.

Prezenta deserturilor la sud si vest a avut si o laturã pozitivã în istoria Egiptului

antic. Împreunã cu Marea Mediteranã la nord, acestea au alcãtuit un baraj de protectie

în calea populatiilor, favorizând dezvoltarea economicã, politicã si artisticã.

1.2 Cadrul istoric

Cronologia istoriei Egiptului antic, în sinteza recentã a lui Alberto Carlo

Carpiceci (Art et histoire de l’Egypte. 5000 ans de civilisation, Florenta, Editura

Bonechi, 1997, p. 8-13) se întinde pe durata a trei milenii înainte de Christos.

În jurul anului 3000 î. Chr. este plasatã prima dinastie, cu capitala la Abydos

(This), când regele Narmer cucereste întreaga vale a Nilului, pânã la vãrsarea sa în

mare. Unificator al celor douã coroane - albã, de Sud si rosie, de Nord - impune orasul

Abydos drept capitala sacrã a zeului Osiris. Acum se întemeiazã orasul Menfis - în

Egiptul de Jos, de cãtre regele Ahâ.

2850 î. Chr., a doua dinastie, cu capitala la Menfis, când puterea absolutã a

faraonului se extinde. Treptat se impune cultul zeului Horus, cu înfãtisare de soim.

2770 î. Chr., a treia dinastie, capitala la Menfis, când puterea absolutã a

faraonului se extinde si asupra domeniului religios. Djeser face din cultul Soarelui un

cult al regelui. Dispune construirea piramidei în trepte de la Menfis (Saqqarah). Urmasii

sãi la tron, Sekhemkhet, Senekhet si Khâba construiesc alte piramide dupã modelul

celei a lui Djeser.

2620 î. Chr., a patra dinastie, cu capitala la Menfis, ilustratã de faraonii Snefru,

care deschide minele de turcoaze din Sudan; Kheops, Kefren si Mykerinos

(Menkaura). Ultimii trei faraoni sunt celebri si prin piramidele cu fete plane dupã

modelul celei construite de Snefru.

2500 î. Chr., a cincea dinastie. Cei cinci faraoni ai dinastiei gestioneazã o crizã

a puterii centrale. Fiecare dintre ei construieste însã o piramidã. Cultul Soarelui devine

dominant. Lui i se închinã mai multe temple la Abu Sir. Ultimul dintre faraonii acestei

dinastii, Ounas, construieste o piramidã pe care o decoreazã cu “Textele piramidelor” si

“Întelepciunea lui Ptahhotep”, douã dintre importantele texte care ne-au parvenit.

2350 î. Chr., a sasea dinastie, cu capitala la Menfis. Faraonii Téti, Pepi I si Pepi

II au reluat lupta pentru reimpunerea puterii centrale. În vremea domniei lui Pepi I,

primul ministru al acestuia, Ouni, restabileste dominatia egipteanã asupra Sinaiului si

asupra Palestinei. Pepi al II-lea a avut cea mai lungã domnie, de la vârsta de 6 ani pânã

dupã 100 de ani.