Geografie politică

Geografia politica este o ramura a geografiei umane, relativ recenta, dar care a starnit numeroase dispute intre specialisti si oamenii politici, datorita puternicei sale implicari in problematica, cea mai acuta a lumii moderne si contemporane. Aceasta a facut ca ea sa fie privita cu reticenta de anumite cercuri ale geografiei mondiale, influentate de marxism, insasi Uniunea Geografica Internationala nerecunoscand-o decat in 1964; in fosta U. R. S. S. si in statele satelite ale acesteia mult timp nici nu a existat dreptul de a se face referiri la geografia politica.

O definitie simpla a geografiei politice este destul de greu de dat. Una din definitiile cele mai lapidare a fost data in 1969 de R. Kasperson si J. Minghi - geografia politica este analiza spatiala a fenomenelor politice.

Alte incercari de definire au evidentiat o serie de alte particularitati ale geografiei politice. Richard Hartshorne - faptul ca studiul fenomenelor politice are loc in interrelatie cu variatia spatiala a celorlalte trasaturi ale planetei, privita, in vechea traditie a lui Cari Ritter, ca o casa de educatie a umanitatii

Michael Pacione - faptul ca geografia politica se preocupa si de consecintele geografice ale deciziilor si actiunilor politice, ca si de factorii geografici care sunt luati in consideratie la luarea deciziilor

Stanley Brunn si Emil Yanarelle - faptul ca geografia politica este preocupata si de problemele sociale dinamice care sunt implicate in dinamica politica

Cele mai vechi preocupari de natura politico-geografica au aparut inca din Antichitate, la marii ganditori ai lumii greco-romane:

Aristotel (sec. IV i. Hr.) a conturat modelul unui stat ideal, considerand fundamentale raporturile optime intre numarul locuitorilor, dimensiunile teritoriului si calitatile populatiei. A examinat criteriile care se cer pentru ca un oras sa poata fi o capitala corespunzatoare a unui stat si problemele hotarelor statului. Conceptual, a avut o pozitie determinista, accentuand in mod excesiv pe rolul mediului fizic (in special al climatului) asupra organizarii statului.

Strabo (finele sec. I i. Hr.-inceputul sec. I. d. Hr.), in Geografia sa, a luat in consideratie factorii geografici necesari pentru o buna functionare a unei unitati statale atat de mari, cum era Imperiul Roman, insa manifesta o tendinta generala de idealizare a realitatii, afirmand ca Imperiul Roman dispunea de cea mai buna organizare guvernamentala, ba chiar si de cel mai bun climat!

Din Evul Mediu, poate fi mentionat calatorul si scriitorul arab Abd-al-Rahman ibn Khaldun (sec. XIV), la care gasim pentru prima data conceptul naturii ciclice a evolutiei statului, pe baza integrarii politice initiale si a dezintegrarii ulterioare, in functie de ocupatiile caracteristice ale locuitorilor; acest concept a fost reluat ulterior, in mod repetat.

William Petty, medic si economist englez, din sec. al XVII-lea, a luat in discutie, din nou , elementele teritoriale si demografice ale puterii statului si rolul oraselor-capitale, dar introduce, pentru prima data, si conceptul de zone de influenta.

Dintre marii ganditori francezi ai secolelor XVII-XVIII, se remarca Ch.-L. Montesquieu, cu opera sa fundamentala L'esprit des lois. Desi, in linii generale, Montesquieu a fost determinist, el a ajuns la o intelegere mult mai complexa a modului in care functioneaza: sistemele politice, fata de deterministii anteriori (J. Bodin s. a.), el considerand ca la conturarea ,,spiritului general al unei natiuni" concura nu numai mediul natural (in primul rand, clima si fertilitatea solului) dar si harnicia populatiei, modul de organizare a agriculturii etc.

Carl Ritter, in Germania secolului al XlX-lea, imbinand ideile deterministe, mai vechi, cu cele evolutioniste, preluate din domeniul biologiei, a reluat teoria evolutiei ciclice a statului, considerat ca asemanator unui organism. A avut si o vadita tendinta etnocentrica, punand un accent deosebit pe analiza dezvoltarii statului german.

Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat, in mod curent, ca fondator al geografiei politice, in adevaratul inteles al cuvantului, chiar daca o buna parte din opera sa se bazeaza, in fond, pe lucrarile, anterioare, ale lui Cari Ritter. in opera sa clasica, Politische Geographie (1896) el a impins mai departe decat Ritter aplicarea in domeniul politicii a legilor biologice, considerand si el statul ca asemanator unui organism viu, dar care evolueaza in stransa corelatie cu mediul natural, neputandu-se dezvolta in conditii climatice defavorabile (in zonele polare, in regiunile desertice s.a.) si cunoscand stadiile de tinerete, maturitate, senilitate si disparitie. Aceasta nu exclude insa posibilitatea unei reintineriri. in conformitate cu ideile lui Ratzel, dupa cum fiintele vii au nevoie de hrana, tot asa si statele au nevoie de spatiu vital (Lebensraum -notiune introdusa de Ratzel) si de resurse naturale, statele intrand in mod sistematic in competitie pentru spatiu vital si resurse naturale, asa cum fiintele vii se angajeaza in lupta pentru existenta. Vitalitatea statului ar fi determinata, cel putin o anumita perioada, de dimensiunile sale. Ratzel a cautat sa acrediteze un numar (7) de legitati ale cresterii statului:

a. Spatiul statului creste in paralel cu expansiunea unei anumite populatii, caracterizate printr- o comunitate culturala;

b. Pe de alta parte, cresterea teritoriala este si o consecinta a altor aspecte ale dezvoltarii (economica s.a.);

c. Statul creste prin absorbirea unor unitati politice mai mici;

d. Frontiera este organul periferic al statului care reflecta puterea si cresterea statului si, din aceasta cauza, nu are un caracter permanent;

e. Statele, pe parcursul cresterii lor, tind sa absoarba teritoriile cele mai valoroase din punct de vedere politic;

f. Stimulentul cresterii este primit de catre un stat primitiv de la o civilizatie mai dezvoltata;

g. Tendinta de crestere teritoriala este contagioasa si se accentueaza in procesul contaminarii.

Desi a ajuns la astfel de formulari determinist-biologiste, Ratzel nu le acorda o valabilitate absoluta si, in analizele sale concrete, se manifesta mult mai obiectiv, ferindu-se in mod sistematic sa avanseze recomandari de ordin politic, sa transforme teoria lui intr-un instrument de actiune.

Unii continuatori ai lui Ratzel, preluand ad litteram exemplul acestuia, si-au mentinut atitudinea constatativa, asa cuni a fost geografa americana Ellen Churchill Semple. Alti geografi cu preocupari de geografie politica au inceput insa sa fie consultati de organismele guvernamentale. De ex., Daniel C. Gilman, profesor la New York, a fost angajat de guvernul S. U. A. pentru a elabora studiul geografic necesar incheierii unui acord, mediat de S. U. A., intre Marea Britanie si Venezuela, asupra linei vestice de demarcatie a fostei Guyane Britanice (Guyana de astazi). Emmanuel de Martonne, marele geograf francez si prieten al romanilor, a fost principalul consilier stiintific al puterilor Antantei, in timpul negocierilor care au dus la trasarea noilor frontiere dintre statele care au mostenit fostul Imperiu Austro-Ungar, dupa descompunerea acestuia, in anul 1918.

In perioada dintre cele doua razboaie mondiale au aparut numeroase studii de geografie politica, consacrate cu precadere analizei noilor situatii aparute pe harta Globului, ca urmare a Primului Razboi Mondial, de ex. in Franta (datorate lui Jean Brunhes), Marea Britanie, Polonia, Romania, Ungaria etc. In S. U. A. s-au remarcat Isaiah Bowman (1878-1950), coautor al cartei O. N. U., din 1945, Richard Hartshorne si Stephen B. Jones.

Geografia politica in perioada contemporana

Se pot distinge patru tendinte caracteristice :

a. Tendinta de trecere de la accentul pus pe studiile la scara medie si mare (internationala si globala) la studiile la scara mica - studiile asupra problemelor pe care le ridica diviziunea administrativa interna a statelor, cele de geografie electorala, cele referitoare la efectele situatiilor politice locale asupra amenajarii regionale si urbane etc.

b. Un accent mai mare pus pe factorii de interactiune spatiala (fluxurile de idei, produse si servicii), pe studiul efectelor elementelor structurale spatiale (de exemplu, al anumitor distributii ale structurii populatiei) asupra acestei interactiuni spatiale, pe studiul sistemelor de valori, al teritorialitatii si al politicii publice, care mai inainte erau doar subiecte ale politologilor, sociologilor si psihologilor dar care sunt astazi abordate si pe baza unor principii si metode geografice.

c. Adoptarea unor noi metode de cercetare, cu accentul pus pe cuantificare si pe metodele geografiei perceptioniste (comportamentaliste), in raport cu dezvoltarea tehnicii calculatoarelor electronice, a psihologiei si a teoriei sistemelor.

d. Aparitia unor noi teorii, valabile de altfel pentru intreaga geografie umana -teoria difuziunii spatiale a informatiei si a efectelor acestora, teoria interactiunii spatiale - si reluarea in conditii noi a unor teorii mai vechi - teoria centrului si a periferiei s.a.