Socrate

Socrate - filosoful care nu a scris nimic - s-a bucurat in posteritate de o celebritate pe care nu au atins-o alti autori care au umplut cu operele lor rafturi intregi de biblioteci. S-a spus despre el ca ar fi filosoful care a exercitat cea mai profunda influenta asupra spiritului occidental, iar trecerea sa prin lume a fost comparata cu cea a lui Iisus. Pe de alta parte, unii dintre contemporanii sai (Aristofan) i-au zugravit un portret care contrasteaza flagrant cu cel al discipolului sau, Platon: Platon: aristocrat, bogat, distins, ,,frumos ca un zeu"; Socrate plebeu, sarac, grosolan, ,,urat ca un satir". Socrate nu a scris in mod deliberat nimic, invocand in acest sens doua motive: a) pretindea ca nu stie nimic (,,stiu ca nu stiu nimic") si deci nu are despre ce scrie;

b) considera ca adevarul este indisolubil legat de persoana care-l detine, astfel incat detasarea sa de aceasta l-ar denatura.

Socrate s-a nascut la Atena in anul 469 i.Hr. intr-o familie modesta. Tatal sau, Sophroniscos, era pietrar, iar mama sa, Phainarete, era moasa. Pana in jurul varstei de 40 de ani (varsta numita de greci akme - varsta deplinei impliniri a individului) el a practicat, potrivit traditiei, meseria tatalui sau, dar pare-se fara succes, motiv pentru care a abandonat-o la aceasta varsta. Dupa alte surse, el ar fi fost foarte talentat, una dintre sculpturile sale (grupul statuar Gratiile drapate) ar fi fost amplasata pe Acropola ateniana. Pentru a nu se rupe complet de traditie, lui Socrate nu-i mai ramanea decat meseria mamei sale, care era insa interzisa barbatilor la Atena. De aceea Socrate declara metaforic mai tarziu ca la akme a decis sa practice meseria mamei sale intr-o forma transfigurata: daca mama sa ajuta sa se nasca trupurile, el si-a propus sa ajute sa vina pe lume sufletele. Indiferent care au fost motivele care l-au determinat sa renunte la arta, cert este faptul ca pana la sfarsitul vietii Socrate se va consacra exclusiv filosofiei. El fusese interesat, de altfel, de filosofie inca din tinerete, fiind, conform unor marturii, discipolul lui Anaxagoras din Clazomene, dar l-a nemultumit importanta prea mare acordata de acesta, ca si de toti ceilalti filosofi presocratici, problemelor naturii in raport cu problemele omului. Socrate s-a delimitat, de asemenea, si de teza lui Anaxagoras potrivit careia ,,soarele este o piatra incandescenta de marimea Peloponezului", teza pentru care Anaxagoras a fost, pare-se, condamnat la moarte, sub acuzatia impietate. Socrate considera ca o serie de probleme, ca cea asupra careia s-a pronuntat Anaxagoras, ar depasi puterea de intelegere a omului si ca cercetarea lor ,,i-ar mania pe zei". Socrate a fost intreaga viata un cetatean exemplar al Atenei, a respectat cu sfintenie legile cetatii, afirmand ca ,,legile sunt parintii mei". El sustinea ca fiecare cetatean isi datoreaza pozitia sociala si prestigiul, legilor.

Socrate a trait in epoca lui Pericles, epoca in care la Atena a fost instaurat regimul democratic. Atat in epoca cat si in posteritate el a fost adeseori confundat cu sofistii, de care s-a delimitat categoric intreaga viata si pe care i-a combatut fara incetare, reprosandu-le, in special, conceptia relativista asupra cunoasterii.

Socrate a fost casatorit cu Xantipa, care a ramas in istorie prototipul sotiei cicalitoare, care face viata barbatului un calvar. Au avut trei copii, care n-au fost atrasi de filosofie, astfel incat adevaratii copii ai lui Socrate au fost cei spirituali, adica discipolii sai.Socrate a participat la mai multe razboaie purtate de cetatea sa, remarcandu-se prin abnegatie si vitejie. Astfel, el s-a comportat ca un adevarat erou in luptele de la: Potideea (430 i.Hr.), Delion (424 i.Hr.) si Amphipolis (422 i.Hr.). El si-a indeplinit cu constiinciozitate si responsabilitate toate insarcinarile cu care a fost investit de cetatea sa, dar numai in masura in care ele nu contraveneau legilor ori optiunilor sale morale. Altfel, el s-a opus condamnarii in bloc a celor zece generali care condusesera batalia navala de langa insulele Arginuse impotriva flotei spartane si care, desi victoriosi, nu adusesera trupurile atenienilor cazuti in lupta si nu le indeplinisera ritualurile prevazute de traditie. Socrate considera ca prin judecarea in bloc a celor zece generali se incalca legea ateniana potrivit careia fiecare cetatean avea dreptul la judecata individuala. De asemenea, in anul 404 i.Hr., cand a fost rasturnat pentru scurt timp regimul politic democratic, instaurandu-se cel aristocratic ai celor 30 de tirani, Socrate nu a indeplinit ordinul pe care-l primise de la autoritati de a pleca impreuna cu alti atenieni in insula Salamina pentru a-l aduce la Atena pentru a fi judecat pe cetateanul Leon, unul dintre liderii demosului, refugiat datorita terorii instaurate de cei 30 de tirani. Socrate considera ca prin acest ordin cei 30 de tirani incalcasera legea, care prevedea ca autoritatea ateniana nu se putea exercita decat in limitele statului atenian. In pofida acestei conduite exemplare, la varsta de 70 ani, lui Socrate i se va intenta un proces in urma caruia va fi condamnat la moarte de un tribunal al demosului. Lui Socrate i-au fost aduse doua acuzatii:

a) acuzatie de impietate (asebeia), adica de necredinta in zeii traditionali ai grecilor;

b) acuzatia de corupere a tinerilor.

Socrate a avut trei acuzatori: Meletos - un poet minor, care a fost acuzatorul principal, Anytos - un politician obscur si Lycon - un orator public fara vocatie.

Vreme de milenii s-a pus intrebarea daca fapta celor trei acuzatori a fost doar un act de delatiune, iar sentinta tribunalului atenian o eroare judiciara. Raspunsul la aceste intrebari este problematic, fapt ce rezulta din examinarea nuantata a celor doua acuzatii:

a) Acuzatia de impietate Aparent, Socrate era foarte religios, participand la ritualurile religioase organizate de cetate si fiind vazut adesea aducand jertfe zeilor, atat la altarele publice, cat si la el acasa. In fond, el era insa profund nemultumit de mitologia greceasca, atat datorita incoerentei ei, cat si a faptului ca nu oferea un ideal de moralitate muritorilor. Zeii, asa cum ii infatisa mitologia, erau rai, patimasi, razbunatori, adulterini si orice fapta ticaloasa a unui muritor se putea revendica dintr-o fapta similara a unui zeu. Socrate era incredintat ca una