Concepte fundamentale ale ontologiei

Conceptul de existenţă. Existenţa şi esenţa.

Existenţa sau fiinţa constituie obiectul ontologiei. Orişice discurs filosofic trebuie să presupună ceva existent, de altfel gândirea nu are obiect de reflecţie. Însă acest concept este tratat diferit în sistemele filosofice.

Cercetarea existenţei începe de la întrebarea firească ”ce este existenţa?” Marea majoritate a filosofilor au recunoscut generalitatea acestei întrebări, absoluta sa nedeterminare, ce a produs un şir de semnificaţii pentru conceptul de existenţă. Din multitudinea de sensuri ontologia se referă la ceea ce desemnează „existenţa întrucât există”, „fiinţa ca fiinţă”.

Sensul general al termenului „a fi”, propriu orişicărei teorii filosofice, rămâne cel acordat de Aristotel în ”Metafizică”: fiinţa (existenţa) este „reflecţia ce are în vedere primele principii şi cauze, deci raportându-se la o singură natură de pe urma unui caracter analog. Fiinţa este numele pentru tot ce există. Fiinţa şi Unul sunt acelaşi lucru şi de aceeaşi natură, pentru că apar împreună ca principii şi cauze.” (Aristotel. Metafizica. Bucureşti, 1965. VI, 1 şi 2, 1003 b.)

Termenul „existenţă” a fost redat în filozofie prin intraductibilul termen grecesc „to on” iar în latină prin „ens” entitate şi nu „esse” a fi. Cicero utilizează un derivat a lui „to on”, şi anume „sistere ex” a ieşi în afară, cu sensul de a fi în afară de neant şi de pura posibilitate. În latină va fi abandonat termenul originar grecesc, dar se va menţine semnificaţia lui, de ceea ce este originar în totalitate, existenţa ca întreg, diferită de părţile ei.

Reflecţia filosofică asupra sensului existenţei a fost concomitent şi o reflecţie asupra esenţei existenţei, căci a explica ce este existenta inseamna a-i preciza esenta, natura «cea ce prin care o fiinta este» ceea ce este si nu altceva. Altfel spus, esenta este ceea ce constituie si determina un lucru, o existenta in el însuşi si distinge de celelalte lucruri de altfel. Din punct de vedere logic, «esenta este ceea prin care ceva» (o existenta) este inclus in specia sa (de exemplu, iodul este element chimic si nu planta.)

In limbajul filolsofic au mai fost utilizati in timp si alti termeni sinonimi cu esenta> ratiunea (a unui lucru) ca intelesul in plan logic-conceptual al acelui lucru: «natura», in sens de principiu prim, constitutiv si intemeietor pentru acel lucru: «substanta» sau lucru care exista prin sine si in sine: «forma» ca principiu determinant al esentei unui lucru: «quiditate», esenta ca raspuns la intrebarea “ce este cutare…?”, in latina quid est..? ca raspuns la intrebarea anterioara, raspuns ce ia forma unei definitii. Denumirea cea mai proprie pentru sensul initial este “quiditate”, dar cea mai utilizata este natura.

Termenului de “esenta”i s-au conferit in genere doua semnificatii: esenta reala si esenta ideala. Esenta reala este cea care exista propriu-zis, sau poate sa existe, independent de constiinta, si poate fi individuala sau universala. Esenta individuala reda natura individuala a unui lucru, ca principiu intemeitor a insuşirilor individuale ( ex. “cine este Vasile?”). Esenta universala este abstracta , si exprima natura comuna reunite intr-o specie (ex. “Cine este omul?”, esenta speciei umane). Esenta ideala ia forma unui concept formulat de ratiune şi poate fi corecpondentul logic al esentei reale sau o simpla fictiune fara corespondent real.

Conceperea concomitenta a existentei si esentei se justifica prin aceea ca existenta este “faptul ce exista”, actul esentei, ceea ce prin care esenta devine actuala si efectiva, iar esenta este cea in ce un lucru consta. Lucrurile sunt unite prin existenta, prin faptul ca sunt, si se deosebesc prin “cea ce sunt=esenta”.

Modul de a gandi raportul existenta – esenta s-a modificat in timp. Filosofia antica a conceput existenta si esenta ca fiind identice, ca “Unul”, nesubordonat nici unei alte realitati. Aristotel va afirma ca “Fiinta”, “Unul”,”Esenta” sunt echivalenti logici, “substanta de sine stataore”, conditie a oricarei exitente si a oricaror altor notiuni generale. Cei trei termini sunt sinonimi “pentru ceea ce exista prin sine”, fara nici o determinare exterioara sau “existenta ca existenta”, care poate include orice.

Conceperea “existentei ca existenta” n-ar avea nici un sens, daca n-ar presupune ceva pe care sa-l intemeieze, ca exstenta determinata, multipla, diversa si individualizata. Distincţia “existenţa ca existenţă” si existenţa determinată este efectuată cel dintâi de Platon, pentru care existenţa în sine o constituie Ideile, Formele sau Esenţele identice cu ele însele prin unicitatea lor, ele fiind către întemeiază existenţele concrete, determinate prin participare.

Cu totul alta este arhitectonica lumii lui Aristotel, la el Existenţa se difersifică şi stratifică într-o serie de etaje de la Fiinţa însăşi la lucruri individuale. Între cele două lumi (existenţă ca existenţă şi individuaţiuni) se situiază universalele. Aristotel îşi propune să identifice ceea ce este comun existenţei, în trecerea de la sensibil la inteligibil, sau principiile ce întemeiază existenţa, materia şi forma.

Referindu-se la existenţa determinată Aristotel va distinge patru modalităţi de ’’a fi’’:

1) existenţa ca accident ce semnifică o determinare a unui lucru ce i se atribuie unui lucru după adevărul ei, dar care nu este necesară nici constantă (ex.: om lăudăros, haină neagră). Accidentul nefiind necesar este înrudit cu nefiinţa.

2) existenţă ca potenţă ce se referă la existenţa părţilor ce alcătuiesc întregul existenţei, părţile nu există separat ci coexistă. Potenţa are şi sensul de capacitate de a se transforma, de a deveni altceva, precum statuia ce există ca potenţă în marmură.

3) existenţa ca act ce se referă la mişcare, ceea care săvărşeşte potenţa în realitate, actualitate.

4) existenţa după cele zece categorii: substanţa, cantitate, calitate, poziţie, acţiune, loc, relaţie, timp. Categoriile exprimă în plan ontic felurile fundamentale de a fi ale oricărei existenţe, sunt esenţiale şi sesizabile prin intelect. Ele nu exprimă o pluralitate de noţiuni, ci multiplicitatea modurilor existenţei determinate, şi sunt esenţe, determinări proprii lucrurilor, şe deci purtătoare de existenţă. Astefel, pentru Aristotel, lumea esenţelor nu este transcendentă lumii lucrurilor, ci lucrurile ca existenţe determinate au esenţă ce poate fi cunoscută.