Fonetica și fonologia

Scopul unitatii de curs:

- sa introduca notiuni minimale de lingvistica generala

- sa prezinte cateva elemente de fonetica articulatorie si acustica

- sa prezinte relatia dintre grafia romaneasca si proprietatile articulatorii ale sunetelor limbii romane

Obiective operationale:

Dupa ce vor studia aceasta unitate, cursantii vor putea sa:

- descrie felul in care are loc fonatiunea

- realizeze corespondenta dintre fonem si grafem la cuvintele limbii romane

- faca transcrieri fonologice pentru cuvinte ale limbii romane

- rezolve exercitii complexe de fonetica, ortografie si ortoepie

I. INTRODUCERE

1.1. Limbaj, limba, vorbire

Omul este echipat cu capacitatea de a comunica prin intermediul limbajului articulat Limbajul, care serveste atat comunicarii, cat si gandirii este specific uman (animalele nu dispun de aceasta capacitate) si general uman (toti oamenii sunt inzestrati cu un aparat fonator capabil sa emita sunete articulate si cu un aparat auditiv capabil sa recepteze mesajul codat astfel). Din functia aceasta generala deriva alte functii ale limbii: emotiva, conativa, referentiala, poetica, fatica si metalingvistica, fiecare ca proiectie a unei orientari distincte asupra comunicarii verbale, centrate pe locutor, respectiv pe receptor (destinatar), context, mesaj, contact si cod.

Comunicarea interumana se desfasoara dupa schema (simplificata):

EMITATOR CANAL RECEPTOR

E(mitatorul) produce semnalul sonor, il transmite prin Canal, iar R(eceptorul) preia mesajul si il proceseaza.

Pentru ca mesajul sa poata fi inteles este necesar ca atat E, cat si R sa foloseasca un Cod lingvistic comun. Limbile naturale sunt coduri particulare, comune unor comunitati lingvistice, prin care este posibila transmiterea mesajelor.

Vorbirea este manifestarea concreta a limbii intr-o infinitate de fapte emise si receptate de oameni. Se poate spune ca limba este codul, vorbirea este mesajul si orice limba este o ipostaza a limbajului.

1.2. Notiuni de lingvistica generala

Despre lingvistica se vorbeste ca disciplina stiintifica in primul sfert al secolului al XIX-lea, cand se valorifica datele furnizate de descoperirea sanscritei. Momentul nasterii lingvisticii ca disciplina stiintifica este legat de inceputurile lingvisticii istorice (diacronice). In 1816, Franz Bopp scrie prima lucrare de lingvistica - Despre sistemul conjugarii in sanscrita, un tratat de gramatica comparata a limbilor indo-europene - in care, valorificand datele despre sanscrita, incearca sa puna in evidenta originea comuna a sanscritei, persanei, latinei si limbii germane. Concentrandu-si eforturile asupra analizei istorice a verbului, Bopp articuleaza un material consistent pentru o istorie comparata a limbilor naturale. Nivelul foneticii este insa neglijat. August Schleicher este cel care, mai tarziu, formuleaza principiul regularitatii schimbarilor fonetice, unul dintre cele mai importante in lingvistica diacronica. Secolul al XIX-lea este marcat , in lingvistica, de dezvoltarea metodei comparativ-istorice, metoda care consta in reconstructia unei proto-limbi pe baza datelor obtinute din compararea limbilor si dialectelor derivate din aceasta. Metoda s-a dezvoltat in scopul reconstruirii limbii proto-indoeuropene si s-a aplicat apoi si altor familii de limbi.