Naționalismul - Doctrină și ideologie

NAtIONALISMUL iNTRE DOCTRINa sI IDEOLOGIE

Iulian CHIFU

Nationalismul este o doctrina relativ noua, daca luam in seama momentul cind a fost formulat si introdus in politica, in economie, in dreptul international public, in sociologie. Istoricii atribuie paternitatea acestei doctrine ideilor lansate de revolutia franceza si o suprapun ca perioada secolelor 19-20. in zilele noastre, un numar de doctrinari califica nationalismul fie ca o ideologie revoluta a unei perioade istorice, fie ca o doctrina ce-si incheie existenta dupa 1947, odata cu renuntarea la principiul nationalitatilor in tratatele internationale de pace. Din contra, alti doctrinari releva ca nationalismul ca doctrina va exista atit timp cit constitutiile si dreptul international vor consacra state nationale, cit se va vorbi despre institutii nationale ale unui stat sau ale altuia, despre simboluri nationale, cultura si spiritualitate nationala, adica atit timp cit natiunile vor juca un rol in guvernarea comunitatii umane.

1.Aspecte ale nationalismului in viziuni spiritualiste, materialiste, voluntariste

in definirea doctrinei nationaliste, filosofia politica a pledat pentru mai multe tipuri de interpretari, in functie de sensul dat termenului de natiune. Nationalismul devine astfel doctrina ce are la baza existenta, afirmarea si rolul central al natiunii care trebuie sa beneficieze de un stat, organizat potrivit specificitatii natiunii. Astfel, Ernest Renan, intr-o conferinta sustinuta la Sorbona pe tema "Qu' est ce qu'une nation?" abordeaza o definitie de pe pozitii spiritualiste, vorbind despre natiune ca "principiu spiritual, rezultanta complicatiilor adinci ale istoriei, reprezentind o familie spirituala si nu un grup determinat de configuratia solului" Principiul spiritual este sufletul natiunii. Definitii spiritualiste au formulat Jules Michelet - "unitatea spirituala alcatuieste natiunea", trasatura de unire intre trecutul si prezentul unei comunitati spirituale - , Boutroux, Al. Fouille. Rabindranath Tagore acorda natiunii reprezentare materialista, drept uniune politica si economica a unui popor ca forta organizata. Natiunea este bazata pe spatiul geografic pe mediul fizic, pe teritoriu si pe frontiere, pe conditii si factori economici. Mussolini, lanseaza nationalismul voluntarist, o combinatie intre spiritualismul lui Renan si voluntarism. El pune accentul pe vointa de afirmare a puterii nationale. Natiunea care se multumeste sa se bucure pasnic de unicul sau destin este imbatrinita, muribunda. O natiune tinara, viguroasa, constienta de misiunea satinde sa-si impuna vointa si puterea de a indeplini idealul sau reinnoit de fortele coordonate si disciplinate.

2.Principiul nationalitatilor

Elemente ale doctrinei nationaliste sint consemnate inca din secolul al X-lea, la Nicefor Phokas, domnitorul Lombardiei. Joacob Szadek, savant polonez, a formulat la 3 iulie 1464, la conferinta pacii de la Thorn, in prezenta Papei, elemente ale doctrine nationaliste. Niccolo Machiavelli, precursorul ideii de unitate a Italiei, vorbeste despre "cetatean al unei patrii in care el trebuie sa se integreze". Marchizul d'Argenson, ministru de externe al Frantei lui Ludovic al XV-lea vroia sa organizeze, in sec. al XVIII-lea, Italia in confederatie nationala, expulzind Austria din provinciile de peste Alpi. Revolutionarii francezi Volney, Jallet, Robespierre si abatele Gregoire au sustinut drepturile natiunilor ca un corolar al drepturilor omului. Volney a prezentat Adunarii Constituante, la 18 mai 1790, proiectul declaratiei drepturilor natiunilor iar Maximilien Robespierre a sustinut teza liberei determinari a natiunii. Napoleon I a schitat proiectele de distrugere a imperiului austriac, restaurare a Poloniei, unitate a Italiei. Heinrich Luden (1780-1847), profesor de istorie la Universitatea din Jena, lanseaza lucrarea "Algemeine Geschichte der Staaten und Volker" in care afirma ca fiecare natiune trebuie sa aiba un stat national drept cadru. Abatele de Lamennais lanseaza in 1830 proiectul emanciparii natiunilor printr-o cruciada patronata de Papa. Giuseppe Mazzini publica in 1834 studiul "Cosmopolitism si nationalitate", afirmindu-se drept sustinator fervent al principiului nationalitatilor. Alphonse de Lamartine, ministru de externe al Frantei in 1948, lanseaza Proclamatia catre ministri plenipotentiari straini in Franta in care anunta oficial respectul Republicii Franceze fata de natiunile straine, avertizind asupra sprijinului direct al Frantei in crearea si recunoasterea statelor nationale. Acestora li se adauga Jean Jacques Rousseau, Jules Michelet, Voltaire si altii.

Pasquale Stanislavo Mancini este considerat parintele doctrinei nationaliste prin formularea principiului nationalitatilor care vorbeste despre necesitatea inlocuirii dreptului statelor si a imperiilor de sine statatoare si atotputernice cu dreptul natiunii - expresie a vointei colective de constituire a unei