Criminologie

CAPITOLUL I

CRIMINOLOGIA - STIINTA INTERDISCIPLINARA,

INTEGRATOARE

SECTIUNEA I

FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA

1. Originea criminologiei

Criminalitatea, ca fenomen social, a aparut o data cu structurarea primelor comunitati umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esential nu se poate afirma existenta criminalitatii, deoarece "acolo unde nu exista morala si norme, nu exista crime" .

Desi criminalitatea nu a fost studiata in mod stiintific decat relativ recent (in ultimele doua secole), o larga paleta de izvoare situate pe intregul arc temporal al evolutiei umanitatii releva interesul pentru acest fenomen.

Este foarte probabil ca primele preocupari pentru pedepsirea unor comportamente indivi?duale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejarii comunitatilor umane constituite in conditii naturale vitrege care le amenintau permanent supravietuirea. In mod firesc, reactia grupului aflat in pericol a fost severa la adresa celor care, prin actiunile lor, amplificau starea de risc. Faptul ca "legea talionului" razbate prin negura timpului pana in civilizatul Babilon al regelui Hammurabi (1728-1686 i.e.n.) si chiar mult dupa aceea, reprezinta o dovada in acest sens .

O data cu trecerea timpului atat fapta prohibita cat si pedeapsa ce trebuia aplicata au dobandit conotatii noi, mai ales religioase, dar intr-o anumita masura si social-economice. In scopul valorizarii superioare a sentimentului religios, crima a fost considerata fie ca o manifestare diabolica, fie ca o expresie a pacatului , iar justitia a primit aspectul unui dar divin. De altfel, pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre, pe care sunt gravate articolele "Codului" sau, Hammurabi este infatisat inchinandu-se zeului Samas, de la care primeste textul legii. Conferind esenta divina activitatii legislative, regele transmitea normele juridice oamenilor, care trebuiau sa le respecte intocmai, sub imperiul unor sanctiuni extrem de severe .

Pedepsele erau considerate ca o veritabila retributie pentru raul provocat, ori ca o ispasire a pacatului savarsit (punitur quia peccatum est). Desi modelate dupa "legea talionului" , ele se diferentiaza si in functie de pozitia sociala a inculpatului sau a partii lezate . Preotii si demnitarii se bucurau de privilegii in cazul delictelor minore, dar erau aspru pedepsiti in cazul comiterii unor delicte grave. Interesant este si faptul ca nu se pedepseau decat delictele premeditate.

"Codul" lui Hammurabi a influentat, intr-o masura importanta, reglementarile penale ale popoarelor din zona de confluenta. Astfel, in Egipt, in timpul Regatului Nou (1650-1085 i.e.n.) se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune si conspiratie contra statului, pentru omucidere, viol si adulter feminin, precum si pentru furt din mormintele regale. Judecatorii corupti primeau, de asemenea, pedeapsa capitala, care se executa prin sinucidere impusa .

Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntara, rapirea de persoane, idolatria, vrajitoria, adulterul, sodomia, incestul etc. Executarea pedepsei capitale - prin uciderea cu pietre (lapidare) - era incredintata fie familiei care suferise ofensa, fie intregii comunitati. Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spanzurarea ori tragerea in teapa . "Legea talionului" avea drept corespondent ebraic "razbunarea sangelui" .

Imbinand normele barbare ale cutumelor arhaice cu elementele inerente evolutiei sociale, intre care rafinamentul religios a jucat un rol aparte, popoarele antice au reusit sa dezvolte sisteme legislative si institutionale care raspundeau in buna masura, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fusesera create.

Interesul pentru reglementari juridice precise, cunoscute de toti membrii societatii si aplicabile tuturor in mod egal, a fost evidentiat pentru prima oara in Grecia antica. Inca din sec. al VII-lea i.e.n. au fost alesi legislatori insarcinati cu elaborarea legilor scrise. Au ramas celebri atenienii Drakon si Solon. Drakon s-a evidentiat prin asprimea legilor pe care le-a formulat. Solon (c.640 - c.588 i.e.n.) a fost considerat drept unul dintre cei sapte intelepti ai Greciei antice. Prin activitatea lor, legislatorii au creat cadrul institutional necesar, au initiat eliminarea arbitrariului cutu?miar si au intarit rolul statului in materie penala, prin interventie directa in cazurile de omucidere.

Alaturi de izvoarele legislative, un aspect important pentru criminologie il constituie intere?sul pe care marii filosofi ai lumii antice l-au manifestat fata de criminalitate. Socrate, Platon si Aristotel au evidentiat problematici care, intr-o anumita masura, isi mentin actualitatea chiar si in perioada moderna.

Platon (c.427-347 i.e.n.) este primul ganditor al antichitatii care sesizeaza faptul ca pe?deapsa nu poate fi justificata prin ea insasi, ca reactie la raul produs prin fapta prohibita, ci trebuie orientata catre un scop care sa constituie temeiul juridic si filosofic al aplicarii acesteia. Scopul identificat de marele filosof antic era generos si . . . modern - prevenirea savarsirii altor crime in viitor (punitur ut ne peccetur). Platon afirma ca "acela care vrea sa pedepseasca in mod judi?cios, nu pedepseste din pricina faptei rele care este un lucru trecut, caci nu s-ar putea face ca fapta sa nu se fi savarsit, ci pedepseste in vederea viitorului, pentru ca vinovatul sa nu mai cada in greseala si pentru ca pedeapsa lui sa-i infraneze pe ceilalti" . Aceasta idee a fost reluata si consacrata, peste secole, de filosoful si scriitorul latin Seneca (c. 4 i.e.n. - 65 e.n.):"Naum, ut ait Plato, nemo prudens punit quia peccatum est, sed ne peccetur" ("Caci, dupa cum spunea Platon, nici un om intelept nu pedepseste pentru ca s-a savarsit o fapta rea, ci pentru ca ea sa nu fie repetata") .

Discipol al lui Platon, Aristotel (384-322 i.e.n.) a reflectat asupra problemei efectelor sara?ciei si a mizeriei sociale. Astfel, spune el, "dupa cum omul in perfectiunea sa este cea mai nobila dintre fiinte, in aceeasi masura, lipsit de lege si dreptate, este cea mai rea dintre toate" . De asemenea, Aristotel evalueaza importanta rolului preventiv al pedepsei, afirmand ca o persoana comite o crima atunci cand nu se asteapta la nici o pedeapsa, ori atunci cand avantajele obtinute din fapta prohibita precumpanesc in fata pedepsei .

Numeroase alte izvoare antice releva preocuparea fata de criminalitate. Stau marturie operele literare ale antichitatii in care tema dramatica a crimei ocupa un loc important. Amintim, spre exemplificare, poemele homerice, Orestia lui Eschil (c. 525 - 456 i.e.n.), Antigona si Oedip ale lui Sofocle (c. 497 - 405 i.e.n.), sau Medeea lui Euripide (480 - 406 i.e.n.). De altfel, tragedia lui Oedip a fascinat generatii de creatori, reprezentand, cu consecinte importante pentru evolutia criminologiei, una din principalele surse de inspiratie ale psihanalizei lui Freud .

Un interes real pentru criminologie il prezinta si datele furnizate de istoria medicinii legale. Inca din Egiptul antic s-a facut dovada folosirii otravii intr-un proces intentat unei femei care isi ucisese sotul. Hipocrate a fost consultat ca expert in mai multe cazuri de crima, iar medicul Antistius a examinat, dupa uciderea lui Caesar, cele 23 de rani ale acestuia .

Una din primele legi penale importante din Evul Mediu, "Constitutio Criminalis Carolina" (1532), stabilea colaborarea medicilor ca experti ai instantelor de judecata pentru anumite infractiuni .

Prin urmare se poate afirma, cu deplina justificare, ca izvoarele criminologiei sunt la fel de complexe si indepartate in timp ca si izvoarele dreptului, sociologiei, filosofiei sau artelor, atingand limita temporala a startului omului spre umanitate.