Mitropolia Ungrovlahiei

Problema întemeierii mitropoliilor româneşti, a Ungrovlahiei, a Moldovei şi Transilvaniei, a preocupat istoricii ecleziastici, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până astăzi. Dacă prin modul actual de abordare a problemei, prin folosirea documentelor, mai vechi sau mai noi, începuturile mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei sunt, în general rezolvate, nu acelaşi lucru putem spune despre începuturile mitropoliei Transilvaniei. Contextul istoric şi politic nu a fost acelaşi pentru toate cele trei provincii româneşti. La o analiză atentă, a situaţiei interne şi internaţionale, ce a ajutat sau împiedecat întemeierea uneia sau alteia dintre mitropolii, vom constata că au fost puncte comune dar şi deosebiri. De altfel acest lucru a fost evidenţiat de cei ce s-au ocupat, în mod special, de problema noastră. Cel dintâi, dintre istoricii noştri, care s-a ocupat în mod expres de începuturile şi organizarea mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei a fost prof. Nicolae Dobrescu , primul titular de la catedra de Istoria Bisericii Române, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. O abordare generală şi bine documentată, asupra mitropoliei Ungrovlahiei, a făcut-o regretatul prof. Niculae Şerbănescu , care a şi îndreptat, după documente mai noi, unele date legate, în special, de ierarhii secolelor XV – XVI, completându-l pe Dobrescu. Monografii sau medalioane despre unii sau alţii dintre titularii mitropoliei muntene s-au scris foarte multe, în decursul istoriei, sinteza a făcut-o însă pr. prof. Mircea Păcurariu . În ceea ce priveşte Mitropolia Moldovei, lucrurile au evoluat, de la Nicolae Dobrescu şi până astăzi, datorită preţioaselor informaţii date de J. Darrouzes şi arhim. Ciprian Zaharia . În ceea ce priveşte începuturile mitropoliei ardelene, mulţumită cercetărilor pr. prof. Mircea Păcurariu , lucrurile sunt pe deplin lămurite.

Înainte de abordarea propriu-zisă a temei, se impune o precizare, şi anume: momentul recunoaşterii mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei nu sunt identice cu începuturile, care trebuie căutate mult mai devreme, căci nu puteau exista ţări ortodoxe fără ierarhi. Cnezatele şi voievodatele, ce au premers întemeierea statelor feudale româneşti, au avut pe lângă cneji sau voievozi şi ierarhi, în schema lor de funcţii. Este suficient să amintim, în acest sens, Scrisoarea papei Grigorie al IX-lea, din 14 noiembrie 1234, adresată principelui de coroană Bela, fiul şi coregentul regelui Andrei al II-lea al Ungariei – viitorul rege Bela al IV-lea-, în care sunt amintiţi pseudo-episcopi, care ţin de ritul grecilor , prezenţi la Curbura Carpaţilor. Dar iată cum au decurs evenimentele:

În Ţara Românească primele voievodate şi cnezate sunt amintite în Diploma cavalerilor ioaniţi, din anul 1247, avându-i în frunte pe Seneslau, Ioan şi Farcaş, cărora li se adaugă, mai târziu, şi Litovoi. Ştim că la 1324 cnezatele şi voievodatele, de la sud de Carpaţi, au fost unite de Basarab I Întemeietorul, fiul lui Tihomir. Dar Basarab I(1310-1352), cunoscut în tradiţia populară şi sub numele de Negru Vodă, a fost obligat să-şi cucerească neatârnarea faţă de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou (1307-1342), pe care l-a învins, atunci când dorea să-i ocupe ţara, în lupta de la Posada , după cum se poate descifra în Cronica pictată de la Viena. La moartea sa, Basarab I a lăsat o ţară ce se întindea de la Carpaţii Meridionali la Dunăre şi de la Porţile de Fier până în nordul Dobrogei şi Chilia. Că aşa stau lucrurile, o dovedesc cel puţin două izvoare istorice externe şi anume: relatarea călătorului şi geografului arab, Abulfeda, care, prin 1321, scria că Isaccea, oraş situat lângă Vicina, se afla în ţara vlahilor; iar cea de a doua mărturie o găsim într-o cronică în versuri, ce redă expediţia begului Umur din Anatolia la gurile Dunării( prin 1337 sau 1338) şi în care se precizează că Chilia se afla la graniţa Vlahiei. Basarab I nu a avut timpul necesar să se ocupe şi de organizarea sau poate de recunoaşterea oficială a unui mitropolit, deşi credem că a avut un ierarh pe lângă el.

Organizarea bisericească. Cel care s-a ocupat şi de organizarea bisericească a tânărului stat feudal şi recunoaşterea oficială a ierarhului, ce-l avea pe lângă el, a fost fiul şi urmaşul lui Basarab I, anume Nicolae Alexandru Basarab(1352-1364). El este cel dintâi domnitor care a bătut monedă proprie, ceea ce dovedeşte că voievodatul său a cunoscut o perioadă de înflorire economică. Avea nevoie şi de o recunoaştere externă, căci recunoaşterea mitropolitului şi a Mitropoliei, din voievodatul său, era implicit o recunoaştere a statului. Se impune să precizăm faptul Ţara Românească se întindea, încă din timpul lui Basarab I, peste ambele maluri ale Dunării maritime, sau şi asupra Dobrogei. Chiar dacă nu cunoaştem nici un ierarh muntean sau în Muntenia, până în anul 1359, când este atestat documentar Iachint, faptul că Vicina făcea parte din corpul ţării, încă din 1321 sau 1337, dovedeşte că Basarab şi fiul său Nicoae Alexandru, aveau un ierarh în hotarele voievodatului lor. Iachint este atestat documentar, pentru prima dată, ca mitropolit de Vicina, în anul 1348 şi nu este exclus ca, odată urcat pe tron, Nicolae Alexandru Basarab să-l fi adus la Câmpulung sau Argeş, după care să fi încercat legiferarea acestui transfer. În acest sens, actul patriarhal, ce marchează transferul lui Iachint, de la Vicina la Argeş sau Câmpulung, trebuie privit numai ca o recunoaştere a unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii, aşa cum a fost considerat, mult timp, de unii istorici. Între domnitor şi Patriarhia Ecumenică a existat o corespondenţă, aşa cum se poate deduce din cele două acte, referitoare la acest transfer. Ele sunt scrise în anul 1359, în limba greacă, cel dintâi fiind un înscris sau hotărâre sinodală, a sinodului patriarhal, prin care mitropolitul Iachint, fost de Vicina, era recunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei , iar cel de al doilea era scrisoarea patriarhului ecumenic, Calist I(1350-1354; 1355-1363) către domnitor. Din scrisoarea către domnitor, aflăm că Nicolae Alexandru „a cerut nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale”, ca Biserica din ţara sa să fie sub oblăduirea canonică a scaunului ecumenic, de unde să primească un arhiereu hirotonit de patriarh şi care să facă parte din sinodul patriarhal. În acest scop, domnul „a şi chemat cu câtva timp înainte pe Prea Sfinţitul Mitropolit al Vicinei, din apropierea sa, pe chir Iachint şi a primit cu foarte mare bucurie binecuvântarea sa”. El accepta ca, după moartea lui Iachint, urmaşul să fie hirotonit şi trimis de la Constantinopol. În ceea ce-l privea pe Iachint, scrisoarea mai preciza că „toţi clericii din acea ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici, să asculte şi să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, să primească şi să împlinească toate câte va spune şi cu ce-i va sfătui şi învăţa pe ei, cu privire la folosul lor sufletesc”. Patriarhul îl mai înştiinţa pe domnitor că a hotărât, împreună cu sinodul, având şi încuviinţarea împăratului Ioan V Paleologul(1341-1376; 1379-1391), ca Iachint „să fie de acum înainte…legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia”, având dreptul să facă în eparhia sa „toate câte se cuvin unui arhiereu legiuit”. În acelaşi timp, îndatora pe domnitor să facă, în numele său şi al urmaşilor, o scrisoare cu jurământ, prin care să promită că şi în viitor vor rămâne sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol şi vor primi arhiereu de acolo. Din scrisoare, nu lipseau îndemnurile de a păstra credinţa strămoşilor şi urările de sănătate.