Termenul de estetica este un calc dupa cuvantul grecesc aisthesis, cuvant care
denumea capacitatea noastra de a simti. Aisthesis insemna in greaca veche deopotriva:
senzatie, perceptie, simtire, respectiv actiunea si rezultate functionarii celor cinci simturi prin
intermediul carora suntem in permanent contact cu lumea interioara si exterioara noua. Dar
aisthesis insemna si cunoasterea naturala omeneasca, ceea ce dobandim in mod firesc si direct
prin practicarea vietii noastre in comun. Cunoasterea naturala isi are geneza in structurile
sensibile omenesti, in starea sufleteasca globala care sintetizeaza in mintea noastra datele
lumii externe, starile si trairile interne. Prin cunoasterea naturala realizam identitatea cu sine a
fiintei noastre individuale si, totodata, dobandim, prin intermediul identificarilor de toate
genurile, reprezentari asupra lumii in care traim: stim cine suntem, unde suntem, cum ne
diferentiem de altii, ne cunoastem preferintele, stim ce ne place ori ce nu ne place etc. In
consecinta, aisthesis desemneaza acea facultate de cunoastere prin care omul dobandeste, in
mod natural, reprezentari ale lumii interioare si exterioare. Prin intermediul mecanismelor ei
naturale de functionare, noi locuim intr-o lume familiara, cunoscuta de la sine si, desigur, de
la sine-inteleasa.
Analiza etimologica a acestui cuvant si intelesurile cu care a circulat in gandirea
greaca veche de la presocratici la Plotin ne pot indica1, cel putin in parte, si intelesurile cu care
a fost investit aisthesis-ul de catre Alexander Gottlieb Baumgarten (1714-1762), parintele
esteticii.
Baumgarten filosof din scoala lui Wolff 2, a publicat lucrarea Aestethica in 1750 si a
trasat programul unei noi stiinte centrate in si pe sensibilitatea omeneasca, urmand distinctiile
1 Ganditorii greci au adus aisthesis - ul (senzatia, perceptia) din domeniul fiziologiei pe terenul filosofiei, odata
cu convingerea ca sufletul ( psyche) este de natura necorporala si, desigur, cu aparitiei problemei raportului
dintre suflet si corp.
2 Cu toate ca astazi este considerat un filosofi minor, Hans Christian Wolff (1679-1754) a sintetizat in spatiul
culturii germane rationalismul initiat de Descartes si continuat de Spinoza si Leibniz. Trebuie spus ca filosofia in
Germania a patruns in constiinta publica prin sistematizarile propuse de opera lui Wolff care au fost redactate in
limba germana. De aceea Hegel l-a considerat un "dascal al germanilor" pentru fapta sa de a scrie filosofie in
limba nationala sustinand, pe buna dreptate, ca ,,o stiinta apartine unui popor cand acesta o poseda in limba sa
proprie; si acest lucru este cel mai necesar cand e vorba de filosofie" (Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei,
Vol. II, Bucuresti, Editura Academiei, 1964, p. 523). Cele saizeci si sapte de lucrari aparute intre 1703 si 1753, si
care cuprindeau intre altele, "reflectii rationale asupra lui Dumnezeu, asupra lumii si asupra sufletului; reflectii
rationale asupra omului; reflectii rationale asupra societatii; scrise in germana pentru profani, in latina pentru
savanti, care a impanzit tara si apoi tarile vecine" (Paul Hazard, Gandirea europeana in secolul al XVIII-lea,
Bucuresti, Editura Univers, 1981, p. 44), corecta, completa si imbunatatea cu idei personale filosofia lui Leibniz,
5
5
conceptuale (sensibil-inteligibil) care au fundat modul de gandire grecesc. ,,Pentru
Baumgarten estetica este efectiv o stiinta a cunoasterii sensibile. Obiectul acestei stiinte e
perfectiunea sensibila prin opozitiei cu perfectiunea rationala constitutiva adevarului si
binelui" 3.
Prin Baumgarten estetica dobandeste statul de discurs unificat si autonom al
fenomenelor si experientelor omenesti legate de frumos si arta. El transforma, pentru prima
data in mod explicit, capacitatea noastra de a simti intr-o facultate de cunoastere distincta de
gandire (ratiune).
Baumgarten face astfel o distinctie transanta asupra naturii celor trei valori cardinale:
adevar, bine, frumos. Daca stiinta dobandirii adevarului si binelui se refera la investigarea si
cunoasterea partii rationale din noi, stiinta dobandirii frumosului se refera la investigarea si
cunoasterea partii irationale, sensibile.
redactata acum intr-o maniera tipica spiritului geometric-spinozist: axiome, teoreme, scholii, corolare. "Wolff
este cel care a impartit filosofia in discipline formale, impartire care s-a bucurat multa vreme de autoritate a
tesut-o cu determinatii ale intelectului, aplicandu-I pedant metoda geometrica si ridicand la rang general si
dominant, in acelasi timp cu filosofii englezi, dogmatismul metafizicii intelectului, adica un mod de a filosofa
care determina absolutul si rationalul prin determinatii si relatii ale intelectului ce se exclud unele pe altele, de
exemplu, ca unu si multi sau simplitate si compozitie, finit si infinit, raport cauzal etc" (Hegel, Prelegeri de
istorie a filosofiei, vol. II, p. 524). Wolff a fost tradus, studiat si admirat in toate tarile europene (regele
Neapolelui a introdus prin "patente" sistemul wolffian de gandire in universitate) poate si pentru faptul ca a
incercat sa traduca "pe intelesul tuturor" principiile abstracte ale unei gandiri care se departa, prin creatia unui
Descartes, Spinoza sau Leibniz, de intuitivitatea gandirii comune. Modelul de filosofare propus de Wolff a fost
surprins in cuvinte succinte de Paul Hazard: " Este adevarat tot ceea ce nu contine contradictii in sine; claritatea
este semnul adevarului, obscuritatea este semnul erorii. Intelegerea lucrurilor este pura, daca notiunea lor nu
cuprinde nici confuzie nici umbra; ea este impura daca contine umbra si confuzie. Pentru el nu realitatea unui
fapt conta, ci aplicarea rationamentului la un fapt, suita lui riguroasa, dezvoltarea lui fara greseala; el trebuia
tradus nu atat prin corespondenta dintre fiinta si afirmatie, cat prin corespondenta dintre diferitele parti ale unei
afirmatii, o data ce aceasta a fost facuta" (cf. Paul Hazard, Cultura europenaa in secolul al XVIII-lea, Editura
Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1981, p. 45). Prin urmare, Wolff transforma principiul logic al contradictiei in
principiu "metafizic", sustinand ca "a exista" se conjuga cu ceea ce nu se contrazice in sine insusi.
Sistematizarile lui Wolff au dobandit in Germania statutul de filosofie oficiala (filosofia care se preda in toate
Universitatile germane). In viziunea acestei filosofii wolfiene, metafizica (ontologia) trebuie sa raspunda la trei
mari probleme: a) Problema cosmologica care trebuie sa raspunda la intrebarea: Ce este lumea? Si care constituie
domeniul de investigare al cosmologiei rationale; b) Problema lui Dumnezeu care trebuie sa raspunda la
intrebarea: Care este natura fiintei divine? si care constituie domeniul de investigatie al teologiei rationale; c)
Problema naturii sufletului care trebuie sa raspunda la intrebarea: Este sufletului nostru nemuritor sau nu? si care
constituie domeniul de investigatie al psihologiei rationale. In aceasta conceptie asadar, metafizica insemna un
corpus de trei mari discipline - cosmologia rationala, teologia rationala, psihologia rationala, corespunzatoare
celor trei mari probleme: Lumea, Dumnezeu si Sufletul, care la randul dadeau continut Absolutului. Instrumentul
de cunoastere al acestuia era gandirea pura, adica acel mod de reflectie ce se exercita asupra-si sau altfel spus,
intoarcerea gandirii asupra ei insasi ca intr-o oglinda. Sistematizarea propusa de Wolff nu facea loc unei
cunoasteri a sensibilitatii, fapt care nu permitea o analiza a frumosului si a operei de arta. De aceasta lipsa o fost
constient Baumgarten care a propus complementar cunoasterii pure, o ,,cunoastere inferioara" centrata pe analiza
sensibilitatii omenesti.
3 Denis Huisman, Dictionar de opere majore ale filosofiei, Bucuresti, Editura Enciclopedica,2001, p. 184.
6
6
Stiinta frumosului, estetica, investigheaza perfectiunea sensibila, care este paralela si
ireductibila la orice alta perfectiune rationala4. Perfectiunea sensibila exista cu si prin
fenomen, in contextul in care arta era inteleasa de Baumgarten ca fenomen sensibil, purtator
de perfectiune ( valori). ,,Ea (arta) nu are voie sa zboare deasupra fenomenului, pentru a se
ridica deasupra fenomenului, ci ramane in mijlocul lui; nu vrea sa se intoarca la cauzele lui, ci
vrea sa-l inteleaga in purul lui ce si sa ni-l prezinte in propria sa fiinta, si in propria sa maniera
de fiintare" 5.
Din aceasta perspectiva, cunoasterea vizeaza doua registre distincte de realitate
omeneasca - registrul rational si registrul sensibilitatii - si, totodata, ea trebuie vazuta dintr-o
dubla perspectiva: o cunoastere prin concepte, discursiva, logica si rationala, si o cunoastere
prin intuitie, prin trairea nemijlocita provocata de contactul cu opera de arta.
Aceasta viziune a lui Baumgarten de reabilitare a sensibilitatii umane si de incercare
de cunoastere stiintifica a ei a reprezentat un act de mare curaj teoretic. Sa nu uitam ca suntem
in epoca luminilor, perioada in care ideea ratiunii era noua religie a filosofilor. Mai mult decat
atat, intreaga traditie intelectuala europeana de sorginte greceasca a privilegiat intotdeauna
realitatea rationala si gandirea discursiva, cunoasterea conceptuala ( gandirea pura), in dauna
simtirii si trairii, a realitatii intuitive. Distinctia lui Parmeninde dintre cele doua cai de
cunoastere: episteme, stiinta obiectiva, numita si calea adevarului, calea ratiunii si a
cunoasterii exacte si (doxa), calea opiniei si erorii, a parerilor subiective si arbitrare, calea
intuitiilor si a cunoasterii subiective, a dominat, se stie, sute de ani reprezentarea europeana
asupra adevarului.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.