Estetică

Frumosul natural si frumosul artistic

Cea mai simpla definitie care se poate da esteticii, priveste acest domeniu ca pe o stiinta, care studiaza frumosul artistic. Exista, cum bine se stie si frumosul natural, care anticipa frumosul artistic, dar preocuparile esteticienilor moderni converg mai ales spre frumosul continut in arta.

Exista cateva deosebiri fundamentale care se pot stabili intre frumosul natural si cel al artei. Frumosul natural este un element preexistent, un dat divin, in timp ce frumosul artistic este un produs, care se concretizeaza intr-o opera. Desigur ca si frumosul natural presupune o constiinta umana care sa o valorifice, in lipsa careia nu ar mai fi frumusete, ci un obiect oarecare, indiferent. Valorificarea se face insa in cazul frumosului natural asupra unor obiecte care nu depind de om, pe cand in cazul artei avem de-a face cu un produs creat de om si care urmeaza sa fie pus in valoare. Considerata ca o stiinta a spiritului, estetica nu poate cerceta decat frumosul artistic, care este o opera. Esteticianul nu poate oferi raspunsuri competente cand trebuie sa precizeze raspunsuri legate de normele unui exemplar apartinand de frumosul natural. Tipul cel mai frumos al rasei umane poate fi studiat temeinic de un biolog sau un specialist in genetica.

In fine, frumosul natural este infinit, pe cand frumosul artistic este limitat.Intreaga natura este frumoasa. Orice fragment al ei participa la conturarea frumusetii. Frumusetea naturii este un intreg omogen, si aceasta constatare indubitabila i-a facut pe Plotin si Sf. Augustin sa afirme ca natura este o creatie exclusiva a Divinitatii. Lucrurile stau diferit cand discutam despre arta. Aceasta vine cu o valoare pe care lumea nu o contine, dar oaccepta imediat ca fiind ceva necesar si deosebit. Cine se apropie de o opera de arta are sentimentul ca patrunde intr-o alta lume decat cea reala, arta este o metarealitate. Natura este frumoasa din motive care nu au in ele nimic estetic, din cauza darului ei de a ne odihni si revigora fizic, datorita linistii pe care o opune zbuciumului cotidian, dar si sentimentului religios pe care reuseste sa-l trezeasca in om.

Si totusi, uneori, frumusetea naturii pastreaza pentru noi un caracrer estetic. Faptul se explica prin aceea ca omul este tentat sa o asimileze cu arta. Chiar reflectarea naturii ca opera a Divinitatii contine in sine ceva estetic. Alteori, natura aminteste arta, pentru ca o privim cu ochi formati la scoala picturii si capabili sa distinga in ea valori plastice care altfel ar fi ramas nerelevate. Preferinta noastra pentru un anumit tip de peisaj concorda cu diverse modele plastice contemporane sau, de ce nu, cu diferite imagini pe care le vedem la televizor ori pe Internet. De pilda, oamenii sec. al XVIII-lea descopereau ca natura este frumoasa intrucat amintea de picturile lui Poussin. In cultura noastra, vorbim adesea de natura eminesciana sau bacoviana, de florile care ne trimit cu gandul la Luchian sau Tonitza, sau de peisaje care amintesc de Grigorescu. Oscar Wilde sintetiza sugestiv asemenea idee: ,, Am observat ca de un timp, natura a inceput sa semene cu panzele lui Whistler."

Estetica lui Platon

Platon ( 427-347 i Ch) nu a elaborat o lucrare unitara despre problemele esteticii, dar a abordat aceste chestiuni in mai toata voluminoasa lui opera. La problemele frumosului si artei a revenit in repetate randuri, mai ales in cele doua mari opere ale sale, Statul si Legile. In Banchetul a expus o teorie a frumosului, in Ion o teorie a poeziei, iar in Filebos a analizat experienta estetica. In Hippias Maior a demonstrat dificultatile pe care le intampini, atunci cand vrei sa definesti frumosul. Platon a fost estetician, metafizician, logician si profesor de etica. Problemele estetice s-au impletit cu metafizica si etica, in special. Pentru prima data, conceptele de frumos si de arta au fost integrate unui mare sistem filozofic. Nu putem intelege estetica lui Platon decat in legatura cu teoria ideilor, a sufletelor si a statului ideal conceput de el.