Design și estetică

Capitolul 1

1.1 Acceptiunea valorii de frumos si specificitatea continutului sau

În literatura de specialitate pot fi întâlnite numeroase definiţii date esteticii, ca ştiinţă, ca parte a filosofiei sau ca disciplină de studiu. Astfel, estetica reprezintă:

“Ştiinţa care studiază legile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenţa artei, la raporturile ei cu realitatea, la metodele creaţiei artistice, la criteriile şi genurile artei”.*

sau

a) “Teoria frumosului, a frumuseţii în general şi a sentimentului pe care ea îl face să se nască în noi;

b) Ansamblul de principii ce stă la baza unei expresii artistice urmărind s-o redea în conformitate (raportat) cu un ideal de frumuseţe”.**

Cele mai detaliate explicaţii asupra noţiunii de estetică sunt, însă, cuprinse în următoarea definiţie:

,,Estetica reprezintă o disciplină filosofică care studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiilor omeneşti”.

• Estetica studiază deci, frumosul natural, frumosul ambientului, al obiectelor utilitare, al formelor comunicante vizuale dar, mai cu seamă, creaţiile artistice şi aceasta, pentru că atitudinea estetică se regăseşte la nivelul ei cel mai înalt şi la cea mai mare densitate în creaţia şi receptarea artei.

• Estetica elaborează astfel categorii specifice, constituite în cursul dezvoltării istorice a sensibilităţii estetice şi a practicii artistice, cum ar fi: frumosul, sublimul, tragicul, comicul, grotescul, urâtul etc

• Estetica s-a constituit ca disciplină specifică în sec. al XVIII-lea, când Alexander Baumgarten (1714-1762), estetician şi filosof german, îi dă denumirea în lucrarea sa intitulată “Aesthetica" (1750) şi

o defineşte drept “ştiinţa cunoaşterii senzoriale"

• Frumosul-categoria fundamentala a esteticii-Una din cele mai importante trăsături ale omului este aceea de a conferi, în funcţie de necesităţile sale, sensuri mediului în care trăieşte, raportându-se preferenţial la tot ceea ce intră în componenţa acestuia.

• Valorile măsoară nivelurile de civilizaţie ale societăţii, dimensionează capacităţile creatoare ale omului, conferind sens şi finalitate acţiunilor sale.

• Orice specie de valori (etice, estetice, stiinţifice, utilitare, religioase etc.) se conturează atât ca ansamblu de însuşiri, atribute, calităţi perene, constante în raport cu acţiunea erozivă a timpului, cât şi ca sistem de relaţii, ce dezvăluie istoricitatea procesului de valorizare, ce are loc într-o lume dinamică, schimbătoare, mereu aceeaşi şi mereu alta.

• Valorile estetice, concentrate în jurul valorii de frumos, exprimă acele trăsături ale universului uman care-şi capătă caracterul lor specific printr-o structurare armonioasă, colorată sau expresivă, corespunzătoare nevoilor omului de armonie, culoare, expresie. Ele sunt, deci, semnificaţii umane, care conferă dimensiuni estetice lucrurilor, fenomenelor, idealurilor etc. Valoarea estetică este rezultatul contopirii concretului cu generalitatea semnificativă, manifestându-se ca “aparenţă cu sens", ca individualitate încărcată cu notele abstractului.

• Atitudinea estetică este declanşată de acţiunea unor stimuli ce poartă germenii frumosului, trezind în sfera subiectivităţii omului o reacţie de răspuns, sensibilă şi raţională în acelaşi timp.

• Datul estetic (armonia formelor, culorilor, sunetelor, expresivitatea încărcată de sens etc.) care naşte atitudinea estetică se regăseşte în natură, în mediul ambiant, în relaţiile interumane, în produsul industrial etc, dar mai ales în artă, unde sunt solicitate în mod expres deschiderea spirituală, imaginaţia constructivă, sensibilitatea semnificativă, aprecierea de tip estetic.

• Valorizarea estetică are, prin urmare, o sferă mai largă decât cea artistică, chiar dacă “frumosul artistic" deţine un rol hotărâtor în definirea esteticului.

• Categoria fundamentală a esteticii, frumosul, reflectă, pe de-o parte, acele însuşiri şi proprietăţi ale naturii, societăţii, creaţiilor umane, capabile să trezească în personalitatea valorificatoare stări de satisfacţie, emoţie şi bucurie estetică şi, pe de alta, ansamblul aptitudinilor şi înzestrărilor specifice fiinţei umane - generatoare a sentimentelor de plăcere şi de admiraţie. Frumosul oglindeşte deopotrivă ordinea lumii exterioare şi armonia trăirilor interioare, subiective, sociabilitatea şi individualitatea, îmbinând planul afectivităţii cu cel al raţionalităţii lucide şi înscriindu-se astfel în rândul acelor componente ale esteticii care oferă o imagine unitar globală asupra condiţiei umane.