Hanul Ancutei

Hanu Ancutei ,tiparit in intregime in 1982 , dar inceput cu 7 ani mai inainte ,prin publicarea povestirii Iapa lui Voda , trebuie luat si citit in intregime,daca voim sa intelegem arta prozatorului.

Tehnica povestirii in povestire , sau a povestirii in rama , formula narativa foarte veche , dar in acelasi timp foarte noua(fiindca o gasim aplicata in diferite moduri), are avantajul de a putea transforma pe povestitorii insisi in personaje ale naratiunii de cadru.Ea are totodata si un caracter profund popular.Cunoscand adanc vechile carti populare ,atent mai ales la arta de povestitor a unui Neculce sau Creanga , Sadoveanu atinge in aceasta opera a sa culme a rafinamentului artei cuvantului romanesc.

Hanul insusi devine personaj in povestirea de cadru.hanu ancutei nu e un han ca toate celelalte.Asezat la rascruce de drumuri , si de veacuri , Hanu Ancutei este o cetate care adaposteste pe povestitori si pe ascultatori , cu totii iubitori de vin din Tara de Jos , baut din oala de lut rosu.Teatral si solemn , pentru ca din modul cum e notata oralitatea vorbirii putem deduce tonul si gesturile personajului comisul Ionita , razasul cel fudul de la Darmanesti , spunea:"Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han ,-era cetate.Avea niste ziduri groase de ici pana colo.Si niste porti ferecate cum n-am mai vazut in zilele mele.In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni , vite si carute si nici habar nu aveau din partea hotilor "De aceeasi parere era si Mos Leonte Zodierul:"Asa ziduri ca de cetate , asa zabrele , asa pivnita ,-asa vin ,-in alt loc nu se poate.Nici asa dulceata , asa voie buna s-asemenea ochi negri ;eu parca tot sub ei as sta pana ce mi-a veni vremea sa ma duc la limanul cel fara de vifor "

Lirismul sadovenian , invaluitor , transpune adunarea de la han , ca si intamplarile povestite acolo , intr-un timp nedeterminat.Hanul reprezinta , in mic , Moldova dintotdeauna , Moldova oamenilor simpli cu obiceiuri arhaice , cu intamplari care se perinda dupa anume date calendaristice , cu practici savarsite ritualic.Diferitele Ancute care se succed , ca stapane la han , sunt parca una si aceeasi , in ochii generatiilor de bautori si povestasi.Insasi curgerea melodica a propozitiilor , pe care scriitorul rapsod le pune in gura povestitorilor , da impresia de continuitate in valuri fara sfarsit Iata un pasaj in care punerea verbelor la imperfect sugereaza aceasta imagine poetica:"Taberele d cara nu se mai istoveau.Lautarii cantau fara oprire.cand cadeau unii , doborati de truda si de vin , se ridicau altii de prin cotloanele hanului."

Povestire care ni se pare ca da, in modul cel mai adecvat , sensul intregului ciclu este Negustor lipscan.

Moldova celor adunati la Hanu Ancutei este o lume statornica , fericita intrucat se poate infrupta din darurile pe care pamantul acestei tari le ofera cu imbelsugare , refractara , mai ales , orice innoiri ale lumii civilizate care i-ar putea strica linistea.Inventiile tehnice sunt privite cu suspiciun:"Cine stie ce ticalosenie nemteasca a mai fi",mormaieste cu indaratnicie si cu glas gros ciobanul de pe Rarau , auzind ca stapan Damian Cristisor calatorise cu trenul.Ca cititor in zodii , mos Leonte admite ceasornicele , dar in ruptul capului nu e de acord cu palariile la cucoane:"De ceasornice nu ma mir dar femeile cu palarii , drept sa-ti spun , mie nu-mi plac."

Cat priveste alimentatia , moldovenii cei vechi nu intelegeau cum nemtii beau bere amara , mananca carne fiarta si cum se pot lipsi de sarmale , de bors , de crap la protap ori de miel fript talhareste.De la concluzia capitanului Isac:"Apoi atuncea , urma capitanul Isac , daca nu au toate acestea , nici nu imi pasa!sa ramaie cu trenul lor , si noi cu tara Moldovei", nu s-ar putea spune insa ca tara Moldovei e numaiindecat o tara a fericirii , pentru ca , dupa cum reiese din povestirea lui Constandin Motoc , ciobanul de pe Rarau , boierii asupresc crancen pe tarani si oamenii , ajutati de haiduci, precum Vasile cel Mare , trebuie sa-si faca singuri judet , un judet al sarmanilor , dupa pravile nescrise dar drepte.

Luate fiecare in parte , cele 9 istorisiri nu spun mare lucru , sau spun prea putin din punctul de vedere al prozatorului.Pentru ca nu atat ce se spune in Hanu Ancutei este esteticeste superior , cat mai ales modul cum se spune , felul de a povesti al fiecarui personaj in parte ramanand profund definitoriu.

Numai pentru ca veni vorba , comisul Ionita povesteste intamplarea cu iapa lui Voda.Alminteri el care "sta stalp"la han , desi declara ca pleaca de indata , aratand spre calul deja inseuat , avea de povestit ceva infricosetor.Sirul povestirilor insa , care decurg in chip natural una dintr-alta , cu o savanta punere in scena , il impiedica sa plece , pana cade si el , o data cu ceilalti , doborat de somn si bautura.

Povestitorul genericului care e unul din oameni ce stau mai la o parte , pe protapurile carelor din umbra hanului , ni-l prezinta pe calugarul Gherman de la Durau mai mult ca pe un haiduc paduratic.In aparenta tacut , afundat in barba lui stufoasa si "Indeletnicindu-se" cu oala calugarul dintr-o data a "slobozit cuvant":

"Atunci cu mare dragoste si placere s-a ridicat din coltul lui calugarulcel care venise de la munte si , cumpanindu-si oala in dreptulbarbii , a slobozit cuvant.Pana in acea clipa tacuse si se indeletnicise cu oala si nici nu-l vedeam de barba."

Vorbirea lui e presarata cu cuvinte din scripturi.La schitul Durau-spune el-"ma invoiesccu fratii mei intru pustietate , iesind cateodata cu toporul si cu cutitul