Ion

Opera literara Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, apartinand prozei interbelice. De asemenea, este un roman social, cu tematica rurala, ce prezinta lupsta unui taran sarac pentru a obtine pamantul si consecintele actelor sale, in conditiile satului romanesc din Ardeal, la inceputul secolului XX.

Definit de Georg Lukacs ca "sinteza special ace uneste organicul cu individualul", personajul-tip dobandeste calitatea aceasta prin faptul ca in el conflueaza momentele determinate din punct de vedere uman si social ale unei perioade istorice.

Ion este personajul principal al romanului cu acelasi nume, un personaj complex, cu insusiri contradictorii: viclenie si naivitate, gingasie si brutalitate, insistenta si cinism. Initial dotat cu o serie de calitati, in goana sa patimasa dupa avere se dezumanizeaza treptat, iar moartea lui este expresia intentiei moralizatoare a scriitorului ardelean.

Personaj central si titular in roman, Ion domina intreaga lume care se desfasoara in legatura cu el. Celalalte personaje gravoteaza in jurul sau, punandu-i in lumina trasaturile si nazuintele. Personajele secundare sunt numeroase, au roluri diferite in actiune. Portretizate succint sunt personaje tipice, tipuri umane reprezentative pentru categoria sociala sau de varsta.

Intregul roman este organizat in doua parti, coordonate ale evolutiei interioare a protagonistului: Glasul pamantului si Glasul iubirii. Cele doua femei conturate antitetic si complementar, Ana si Florica, reprezinta cele doua obsesii alea personajului principal: averea si iubirea. CONFLICTUL INTERIOR dintre cele doua chemari launtrice nu il arunca intr-o situatie-limita, pentru ca fata lor se manifesta succesiv, nu simultan, dar se reflecta pe plan exterior in confruntarile cu Vasile Baciu si cu George Bulbuc.

Abordarea persoajelor ca tipologii este specifica relismului, Ion al Glanetasului se situeaza la intersectia mai multor tipologii realiste. Din punct de vedere al categoriei sociale este un exponent al taranimii prin dragostea pt pamant, patima izvoraste din convingerea ca aceasta ii sustine demnitatea si valoarea in comunitate. El este o individualitate prin modul in care il obtine. Singulara in satul Pripas nu este casatoria "sarantocului" cu o fata cu zestre pentru ca si Vasile Baciu si Ion Pop al Glanetasului dobandisera in acelasi fel averea, ci si comportamentul sau: o face pe Ana de rusinea satului inainte de nunta, iar apoi umbla dupa nevasta lui George. Astfel, din punct de vedere al categoriei morale, Ion este tipul arivistului ce foloseste femeia ca mijloc de parvenire.

Mediul social in care traieste Ion este, fara indoiala, un factor modelator care exercita o presiune autoritara asupra personajului, observatie valabila pentru toata proza realista.

Personajul principal apartine clasei taranilor saraci, care se confrunta cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. Incercarea disperata a lui Ion de a dobandi pamant nu mai poate fi privita, in aceste conditii, doar ca expresie a lacomiei, ci mai ales ca expresie a dorintei de a scapa de etcheta injositoare de "sarantoc" si de umilinta de a repeta soarta tatalui sau, care se invarte pe langa cei bogati "ca un caine la usa bucatariei". Constientizand organizarea sociala nedreapta, Ion intelege ca toate calitatile sale nu sunt suficiente pentru a-i schimba statutul social asa ca trebuie sa gaseasca parghiile de a se impune, ignorand atat sentimentele cat si criteriul moral. Totusi, Ion este un personaj realist cu o psihologie bine invidualizata, care contrazice strereotipia de mecanism a vietii satului.

Fiind un personaj urmarit in evolutie, calitatile initiale alimenteaza paradoxal dezumanizarea lui. Daca "romanul realist este istoria unui esec"(E.M. Foster, Aspecte ale romanului) destinul sau reflecta esecul in planul valorilor umane, iar moartea ii este dictata de un destin implacabil.

La inceputul romanului, i se constituie un portret favorabil. Desi sarac, este "iute si harnic", iubeste munca si pamantul, fiind infratit cu acesta prin munca. De aceea lipsa pamantului apare ca o nedreptate, iar dorinta patimasa de a-l avea este motivata. Istet, silitor si cuminte, trezise simpatia invatatorului care il considerase capabil de a-si schimba conditia, renunta insa la scoala pentru pamant.

Relatia personajului cu mediu este magistral evidentiata inca din scena horei, prin intermediul careia cititorului i se prezinta marile componente ale universului fictional in care a pasit: timpul, spatiul, principalele personaje.

SCENA I: Curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea, este locul in care se aduna intreaga comunitate rurala. Asezarea oamenilor indica o ierarhizare ferma si relatii sociale precis delimitate. Primarul satului si chiaburii alcatuiesc un grup care nu interfereaza cu cel al taranilor mijlocasi, asezati pe prispa. Sarantocii ca si Glanetasul dau tarcoale acestei lumi, dar nu indraznesc sa se apropie prea mult. Preotul si familia invatatorului Herdelea onoreaza cu prezenta "petrecerea poporului", dar nu participa efectiv la e, ci pastreaza distanta. Ritmurile de somesana ce atrag in joc fetele si flacaii nu trebuie sa se manufeste numai in eliberarea energiei ei si si in impulsul de a intemeia noi familii. Treptat, din amalganul participantilor la hora se detaseaza o pereche de personaje antagonice: Ion si George Bulbuc. Autoritatea taranului sarca in fata celui bogat este pusa in evidenta de faptulca lautarii asculta de Ion, desi sunt platiti de George. Pentru ca il stiu impulsiv si violent este respectat de flacaii din sat si temut de tiganii muzicanti. Conflictul lor se finalizeaza cu bataia de la carciuma, in care invingator este Ion, scena construita simetric cu cea din finalul romanului, cand George il rapune pe rivalul sau, cu sapa.

Insultat de Vasile Baciu beat, in fata satului, la hora, se simte rusinat si manios, dorind sa se razbune, orgolios, posesiunea pamantului ii apare ca o conditie a pastrarii demnitatii umane.

SCENA II: Scena care evindetiaza prezenta "factorului irational"este cea care explica chiar geneza romanului: sarutarea pamantului. Ingenunchiat in gestul mistic al sarutatii pamantului, Ion simte fiorul rece(vede pamantul ca pe o ibovnica ispititoare), iar lutul ii tintuieste picioarele si ii imbraca mainile cu nishte manusi de doliu. Este cuprinsa in aceasta scena soarta eroului, prizonier al nefirestii patimi pentru pamant. In secventa epica imediat urmatoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului. Cand Ion afla ca Florica se marita cu George, se simte ca si cum cineva i-ar fi luat cea mai buna delnita de pamant. Pamantul si iubirea ii vorbesc la un moment dat cu acelasi glas, nu mai au voci distincte, iar polifonia aceasta precipita drumul eroului spre moarte. Moartea apare ca unica solutie de iesire din impasul in care ajunge personajul. O violenta de senta naturalista razbate din aceasta scena, in care sangele lui Ion se intoarce in pamantul care i-a fost mai draga decat o mama.

CARACTERIZAREA INDIRECTA: se realizaza prin faptele care evidentiaza trasaturile sale: lacomia de pamant si dorinta de razbunare se manifesta cand intra cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru ca acesta fusese inainte al Glanetasilor, este viclean cu Ana: o seduce, apoi se instraineaza iar casatoria o stabileste cu Baciu cand fata ajunsese deja de rasul satului; este naiv, crezand ca nunta ii aduce pamantul fara a face foaia de zestre. Brutalitatea pe care o manifesta la un moment dat fata de Ana e inlocuita de indiferenta. Sinuciderea ei nu-i trezeste vreun licar de constiinta si nici moartea copilului pentru ca viata lor nu reprezenta decat o garantie a proprietatii pamantului. Instinctul de posesiune asupra pamantului ii raspunde altei nevoi lautrice: patima pentru Florica. Viclenia ii dicteaza modul de apropiere de aceasta.

Limbajul apartine registrului popular si este diferit in functie de interlocutor: este respectuos cu invatatorul si preotul si ironic cu Vasile Baciu. Gesturile si mimica ii tradeaza intentiile, iar vestimentatia ii reflecta conditia de tara, numele devenind emblematic.

CARACTERIZAREA DIRECTA: este realizata de catre narator, dealte personaje subordonandu-se tehnicii pluralitatii perspectivelor, dar si prin autocaracterizare prin intermediul monologului interior.

Comportamentul lui Ion reflecta relatiile cu celelalte personaje, dar relatia fundamentala se stabileste intre protagonist si un personaj simbolic mai puternic decat el: pamantul. Iubeste pamantul mai presus de orice. Renunta la Florica pe care o iubea, tot pentru pamant, adora si venereaza pamantul ca pe o zeitate. Toate actiunile lui se vor orienta spre a-l obtine, indiferent de mijloace. Cand glasul pamantului tace, revine glasul iubirii. Pamantul - stihie striveste in final omul, care nu intamplator este ucis cu o sapa. Observam astfel ca personaul lui Liviu Rebreanu intrupeaza acel tip la care se refera Georg Lukacs, in care conflueaza "genericul si individualul".

Afirmatiile criticului Georg Lukacs sunt deplin sustinute de romanul Ion- fresca a unuei lumi omogene, in care morala colectivitatii triumfa asupra moralei individului care i se opune. Ion este un personaj romanesc momorabil si monuimental, ipostaza a omului teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forte mai presus de vointa lui neframantata: pamantul- stihie si legile nescrise ale satului tradintional.